Articole

Ord. dupa
(Catalin Constantin)

Sub bagheta lui Tiberiu Soare si in regia lui Alexander Radulescu, pro...

(Catalin Constantin)

Am asistat la avanpremiera operei Don Giovanni in vechea cladire a ONB...

(Catalin Constantin)

Sunt multe voci care spun ca, invers proportional cu digitalizarea, ve...

(Catalin Constantin)

Cu totii suntem familiari cu drogurile, fie ca nu le spunem asa (vin, ...

(Catalin Constantin)

Originea cuvantului simfonie vine din grecescul symphonos (armonios). ...

(Catalin Constantin)

Adesea numit "Ultimul romantic", Serghei Rachmaninov le-a facut pe toa...

(Catalin Constantin)

Cultura populara abunda de mituri despre marele Mozart, poate cel mai ...

(Catalin Constantin)

Seara de 27 Martie, Gala Laureatilor Concursului National Mihail Jora ...

(Catalin Constantin)

M-am abtinut prea mult sa scriu despre Bach astfel ca, iata-ma, cedand...

(Catalin Constantin)

Libertatea nu este ceva ce iti poate oferi Statul sau orice alta insti...

1 comentarii
(Articole)

In 12 ianuarie am fost la Sala Radio sa ii ascult pe Razvan Stoica si ...

(Cosmina Cornea)

Inspirat de “tabloul” parizienilor care patinau in iarna lui 1...

(Cosmina Cornea)

In “Dictionnaire de litterature japonaise” (Paris, Editions PU...

(Catalin Constantin)

in Re major Am avut placerea sa asist recent la Oratoriul Messiah d...

(Cosmina Cornea)

“Haydn reprezinta modelul clasic al povestitorului muzical. El are a...

(Catalin Constantin)

...sau cum sa fim mai buni Am fost placut surprins sa aflu recent d...

(Cosmina Cornea)

Cu  o voce ferma, extinsa, agila, nativ timbrata special pentru g...

(Cosmina Cornea)

Prezentata publicului  candva – cel mai probabil – in prima parte...

(Cosmina Cornea)

Prima lucrare pe care Michelangelo Merisi da Caravaggio (1571-1610) o ...

(Cosmina Cornea)

BBC Classical Music si BBC Drama au produs in 2003 filmul “Eroic...

(Catalin Constantin)

Si vis amari, ama!  (Seneca) Aprinzi TV-ul, lumea pare in deriva -...

1 comentarii
(Cosmina Cornea)

“Lucid mysteries”/ “mysteres limpides” aude filosoful francez ...

(Cosmina Cornea)

In  1998 Ry Cooder, un bun prieten al lui Wim Wenders (foto), ii reun...

(Cosmina Cornea)

"Toate filmele mele sunt despre dragoste." (Nikita Mihalkov) In...

(Cosmina Cornea)

"… Chopin tusea intr-un fel ingrijorator si se temea de scandalul un...

Afiseaza
comentarii

(interviul lui Ingrid Berezovschi cu scriitoarea si regizoarea Ilinca Bernea (foto) despre ultima ei carte, „Cutia Neagra”)

Sa incepem cum s-ar zice cu inceputul, de ce Cutia Neagra?

Cutia neagra este, se stie, o masinarie care inregisteaza tot ce se intampla la bordul unui avion. In cartea mea, Cutia neagra este o metafora a memoriei si nu ma refer doar la cea individuala, ci si la o memorie viscerala, care se manifesta ca un fel de instinct.

Ce fel de roman e Cutia Neagra?

E un roman despre  despre artisti si despre arta, cu accente cand satirice cand nostalgice. Actiunea se petrece in Anglia si urmareste personajele pe parcursul unei jumatati de veac, incepand cu anii 60. E o carte care incearca sa ridice anumite intrebari legate de limitele libertatii sau de puterile dorintei, placerii si frumusetii.

Ti-a fost usor sa cerni pe foaie romanul?

Nu chiar. Scrisul meu e destul de elaborat. E cum e mai rau, pentru ca sunt in tensiune, dar lucrez cu multe scheme, schite. Am intotdeauna intreaga carte in santier, cu toate capitolele insailate. Stiu de la inceput tot ce vreau sa spun si cum imi doresc sa se prezinte constructia. Poate de aici mi se trage si presiunea extraordinara de a termina cat mai repede. Ma tem sa nu pierd idei pe drum, sau sa nu imi piara inspiratia si pofta de scris, tocmai pentru ca stiu exact ce vreau sa spun si trebuie doar sa gasesc mijloacele estetice sa o fac. Uneori ma tem ca o sa mor inainte sa apuc cartea, dar am citit ca multi autori au simptome asemanatoare. Chiar si la case mai mari se intampla. Povestea Julian Barnes in Nimicul de temut…. Pe de alta parte fac tot ce pot sa nu pun prea mult dramatism in ce scriu, mai degraba incerc sa pun condimente si aplomb. Vreau sa scriu cu haz si cu forta, si sa construiesc personaje dezirabile. Da. Acesta este unul dintre telurile mele, constante si cu o miza ceva mai personala. Vreau sa creez personaje atractive, fermecatoare chiar, care sunt si eroi si anti-eroi in acelasi timp, lucizi si naivi, lirici si prozaici, timizi si provocatori, niste ratati profund umani si cu vieti interioare bogate, personaje care au contraste puternice. Nu imi dau seama de ce multi au impresia ca e usor sa schitezi portrete estetice, ca frumusetea e, cumva, de la sine inteleasa, ca e un loc comun din registrul idealitatii, pentru ca nu e deloc asa. Tocmai pentru ca frumosul nu a fost si nu este, in chip asa de evident, un bun colectiv au aparut atatea curente in arta moderna. Modelele mele estetice au avut intotdeauna, ca element comun, aceasta contrastualitate. Stilistic m-au atras acele forme de expresie care prezentau un amestec fatal de „glam” si „gloom” (ca sa o zic cum ar fi zis-o Norman si Tristan) de sublim si morbid, de stralucire si sordid, un ceva deliberat fascinant grefat peste corpul unor angoase si revolte, un amestec hipnotic de sarcasm si hipersensibilitate si toate scaldate intr-un erotism sarjat, acut, cu accente expresioniste. Cam asa vreau sa cred ca e si romanul meu.

De ce in Anglia si in acea perioada?

De fiecare data cand imi da tarcoale gandul de-a pune mana pe masina timpului, scriu cate o carte. M-am intrebat: daca ar fi sa ai ocazia sa iti alegi un loc si un moment din istorie in care sa te duci, care ar fi acelea si ce ai face? Raspunsul nu e intotdeauna acelasi, evident. Acum 10 ani umblam prin Austria lui Schubert si prin borcanele alchimistilor. Cam la fiecare 10 ani trec printr-o schimbare de piele. Se aseaza altfel piesele in sinea mea, chiar si fictiunile eului in care traiesc se schimba. De data asta nostalgia a actionat ca un curent care m-a impins mai intai spre propria mea adolescenta si de acolo m-a purtat spre falia temporala pe care se miscau cei care mi-au starnit mie fantezia pe-atunci, si anume o generatie de artisti si muzicieni britanici care au copilarit in anii 60.

Nu ti-a fost teama sa scrii despre o lume in care n-ai trait si ai carei urmasi sau partasi (depinde cum vrei sa le zici) sunt inca in viata?

Nu, chiar nu… Daca ar fi sa ne reprimam orice tentatie de a ne atinge, reflexiv sau intuitiv de timpuri si spatii culturale distincte de cele in care ne-a fost dat sa traim orice insertie livreasca in istorie (fie ea ancestrala sau recenta) ar deveni problematica. Nu toti au norocul sa aiba niste vieti atat de palpitante incat sa-si extraga materia prima literara doar din ele. Fapt e ca fiecare perioada istorica, chiar si dupa ce este macerata si inlocuita de un prezent diferit, continua sa existe cumva, in eter, in memoria colectiva sau a celor care au apucat sa o traiasca. Nimic nu e intru totul trecut si nimic nu e intru totul prezent, asta vreau sa zic. Dupa cum nimic nu este intru totul real. Orice incercare de a reda suflul unui anume context social-istoric presupune un recurs la fictiune si intuitie. Iar memoria nu e nici ea un bloc de piatra, memoria se transforma in functie de prezent. Intreaga istorie e un produs al subiectivismului unei constiinte colective, ca sa zic asa.

Este romanul tau un astfel de pariu? Incerci sa redai suflul unei epoci? Sau sa o ilustrezi asa cum iti apare in lumina nostalgiei?

Da si nu… Nu numai. Nu am vrut sa scriu o carte de atmosfera si nici sa ma incadrez in vreunul dintre curentele realiste contemporane. Am construit niste portrete si niste situatii pe care le-am plasat in epoca, dar miza cartii nu a fost sa vorbesc despre un context social sau despre o perioada anume (oricum actiunea se desfasoara pe parcursul a 6 decenii) ci despre destinele unor artisti, despre dramatismul si fragilitatea legaturilor dintre oameni, despre doza de sublim si de mizerie din fiecare, despre violenta intensitatii amoroase, despre cum te poti rani ca naiba in frumusetea unui om, despre cum te lupti cu moartea, incercand sa-i sustragi din gheare halci de frumusete… Despre ce ar putea insemna o moarte frumoasa.

Ai pomenit de confruntarea cu limitele libertatii…

Da, cam aceasta ar fi linia de fond a romanului, tema in jurul careia se desfasoara actiunea. Fac o paranteza, aici. Intotdeauna mi-a venit sa spun ca actiunea se infasoara, nu desfasoara. Cred ca un psihanalist m-ar putea elucida de ce… Limitele libertatii despre care vorbesc in carte sunt mai degraba de ordin Nietzschean. Ma refer mai ales la ideea ca „firea e destin!”, suntem predestinati sa avem un fel de a fi, inconturnabil, si, inerent, suntem predestinati unui anume fel de a iubi, de a relationa, poate chiar de a gandi. Ridic in carte, oarecum, si problema predestinarii amoroase, in sens Platonic. Ideea ca fiecare dintre noi poarta intiparita in sine imaginea perechii sale perfecte se regaseste in pasiunea Irenei pentru Tristan. Ea are viziunea barbatului iubit inainte de a-l intalni. De aceea am ales ca personajele sa fie pictori… pictorii au o capacitate mai mare de a vizualiza, in plan interior, si de a reda imagini cu acuratete. E un har pe care ei il au.

Sa vorbim despre personaje.

Nu vreau sa dezvalui prea multe acum despre carte. O sa intocmesc o fisa – fulger a personajelor. Norman: englez, romantic reciclat, frumos, prudent, ambitios, cu mici naivitati si mari orgolii. Tristan, care i-a fost prieten inca din copilarie: englez, excesiv, foarte senzual si pasional, plaisir-ist, cu o personalitate dependenta, auto-distructiv.  Amandoi provin din familii de muncitori dintr-un oras de provincie din centrul Angliei. Daca Norman este un idealist predispus sa pactizeze cu lumea, Tristan este un nihilist predispus la auto-da-fé-uri intime.  Daca Norman isi gaseste in cele din urma rostul urmand o cale a echilibrului si concesiei, Tristan continua sa cultive excesul si sa oscileze intre extreme. Irene este o pictorita belgiana cu douazeci de ani mai tanara, careia artistii din generatia lui Norman si Tristan i-au fost sursa de inspiratie. E pasionala, individualista, cultivata, usor narcisica, genul de rebela vulnerabila. A crescut intr-un mediu intelectual din clasa de mijloc.

Personajele, sunt 100% fictive sau samburele realitatii este destul de preganant?

Nu mi-am pus problema gradului de „realitate” al personajelor ci de verosimilitate, in sens ontologic. Pot exista astfel de fiinte? asa ma gandesc. Sigur ca exista oameni care te ispira, ca autor… Nu poti sa ajungi la o cunoastere a caracterelor studiind doar tratate de psihologie. Si exista, de asemenea, arta-realista si personaje-tipice care au fost intentionat gandite sa desemneze un gen uman, dar eu nu caut sa ilustrez tipicul, ci mai degraba straniul si insolitul. Acum, cinstit vorbind, orice portret literar e un prilej de reflectie intr-o mai mare masura decat o incercare de ilustrare a existentei unui om. In cele mai multe dintre cazuri, avem de-a face cu o pleiada de personaje a-tipice (in majoritatea artelor care portretizeaza) sau de personaje-alegorice, de personaje – mesager, de personaje-schita-neterminata, de personaje-dorinta, de personaje-cosmar, de personaje-metafora sau de personaje-prozodie, de personaje-teoretice, de personaje-ipotetice, de personaje-discurs sau de personaje-idee. Nici eroul nici anti-eroul nu sunt modele, matrite: sunt simple extensii elastice ale limbajului intr-o zona de vacuitate.

O fictiune bine ticluita poate crea iluzia unei realitati mai consistente, chiar, decat pare a fi cea contingenta.

E adevarat.

Chiar daca nu se vor, per se, intruchipari ale unor indivizi, personajele pot servi drept modele de comportament, mai ales daca sunt charismatice.

Da. Arta, filmul, teatrul si mai ales literatura ne cladesc personalitatea si ne educa gustul si preferintele, incontestabil. Eu una sunt convinsa ca suntem influentati de literatura chiar intr-o mai mare masura decat de reprezentarile realului din mass media pentru ca actul de a citi este unul introspectiv si introvertit. Nu gradul de realitate continut in substanta expunerii literare ne captiveaza si ne „convinge”, ci doza de adevar existential.

Cum te-au influentat pe tine personajele literare in viata?

M-am identificat cu un personaj, odata, pe la 18 ani: Alejandra, din Despre Eroi si Morminte a lui Ernesto Sabato. Am jucat rolul ei vreo trei ani in sinea mea. Dar de obicei nu ma identific cu un personaj anume, nici macar in propriile mele fictiuni literare, ci cu ideile, interpretarile si stilul unui autor. Marguerite Yourcenar a creat un univers literar care mi-a starnit reactii de adeziune foarte puternice. In ce sens: busola mea interioara mi-a spus, citind-i cartile, ca felul in care vede si intelege ea lumea e cel just, a fost o intuitie a adevarului pe de-o parte si a frumusetii expunerii pe de alta parte, care m-au facut sa vad in felul ei de a fi si de a gandi un model demn de urmat. Uneori, cand am dileme sau ma simt nesigura pe cate o idee ma intreb ce ar zice Yourcenar despre chestiunea in cauza.

Nu te-ai proiectat niciodata in pielea unuia dintre personajele tale de roman?

M-am imaginat in postura fiecaruia! nu a unuia anume. Nici nu e de dorit sa te transpui intr-un singur rol, ca autor de proza sau de teatru, si sa ramai exterior fata de celelalte. Ca poet sau eseist, mai e cum mai e sa iei un Ego in serios si sa il faci rege… Cand scrii autobiografic apare adeseori acest sindrom: eul devine un centru al lumii in jurul caruia graviteaza un intreg popor de personaje satelit. De aici decurge o pacatoasa perspectiva reductionista care oboseste sau irita cititorul.

Nu esti adepta scriiturii cu substrat autobiografic?

Cum sa spun? Intr-o anumita masura totul e autobiografic. Nu putem evada din propriile experiente. De aceea nu sunt de acord cu distinctia trasata catagoric intre scrisul cu substrat autobiografic si scrisul din imaginatie, e nejustificata. Ce poate fi mai intim si mai personal decat imaginatia? E foarte multa fictiune in felul in care relationam, fiecare, cu realitatea si multa realitate care ne conditioneaza fictiunea. Pe de alta parte, literatura conceptual-confesiva si conceptual-autobiografica nu ma intereseaza… Pentru ca mi se pare mult mai incintant ce se intampla in imaginatia unui autor decat ceea ce i-a fost dat sa traiasca „la impuse”.

Cui se adreseaza Cutia Neagra?

Oricui are niste framantari si niste dileme legate de chestiunea libertatii si destinului sau fericirii… Dar si celor care simt nevoia sa aiba un contact cu intruchipari frumoase ale conditiei umane. Da. Imi doresc sa fiu, un mesager al frumusetii, ca scriitoare. Sunt destui care evoca ororile lumii cu talent.

Ce este pentru tine libertatea?

Libertatea e starea de gratie pe care o traiesc atunci imi pare ca viata e dispusa sa imi satisfaca dorintele sau macar se preface ca e pe cale sa o faca.

Si fericirea?

Sa fiu indragostita. Sunt fericita atunci cand viata mea interioara e suficient de intensa si de bogata incat sa cantareasca mai greu decat realitatea inconjuratoare. Iar starea de indragostire e una de contact direct, viu cu frumusetea. Atunci respiri frumusete, o traiesti, ti se strecoara in simturi, in piele… dispare distantarea contemplativa.

Cum te simti cand termini o carte?

Bolnava si stoarsa de vlaga… si fara chef… Nu stiu daca pot asocia scrisul cu fericirea sau libertatea, sincer. Imi doresc sa am timp si resurse sa scriu, asta da… valorizez chestiunea, dar o fac cu mult efort. Si sa stii ca nu ii cred pe artistii si scriitorii care spun ca le e la indemana sa creeze. Creatia e in cea mai mare masura efort de elaborare.

Ce ai facut dupa ce ai terminat Cutia Neagra?

Am plecat la Viena in pelerinaj pe urmele lui Egon Schiele. El apare in toate romanele mele. Cred ca e unul dintre putinele lor elemente comune, caci, altmiteri, nu au un grad de rudenie relevant. Am cautat acolo tabloul de care sunt fascinata de la 15 ani, Freundschaft, si care „joaca” un rol-cheie si in Cutia Neagra, si am aflat cu tristete, intr-un tarziu, ca e tinut sub cheie, intr-o colectie privata si e de nevazut. Am fost atat de dezamagita! Ca sa ma consolez m-am dus la un muzeu cu de toate, inclusiv arta tematica, moderna si contemporana si, cand sa iau bilet, mi s-a spus ca, pe langa salile obisnuite cu expozitii permanente, e si una temporara, foarte interesanta, la etaj, dar mi s-a pus in vedere ca trebuie sa platesc 7 euro daca vreau sa o vad. Si-am zis bine, fie. Cum germana mea e sub orice critica, n-am inteles prea clar despre ce era vorba. Eram si suparata din cauza situatiei cu Freundschaft si, in consecinta, distrata, asa ca am luat biletul si m-am pomenit la o expozitie cu tablouri de Horia Bernea printre care si doua pe care le cunosc inca din momentul gestatiei.

Care e relatia ta cu Horia Bernea?

A fost unchiul meu. Tatal lui, Ernest Bernea, a fost fratele bunicii mele materne, cea care a fost zana mea buna. Am preluat numele ei de fata dupa ce ea s-a dus.

In incheiere, am sa te intreb si eu: daca ar fi sa ai ocazia sa pui mana pe masina timpului si sa iti alegi un loc si un moment din istorie in care sa te duci, acum, care ar fi acelea si ce ai face?

M-as duce drept in centrul lumii pe care o invoca romanul meu. Mi-as lua o mansarda undeva in Soho, in Londra anilor ’80, dar m-as face cu 20 de ani mai tanara. As lua viata de la capat acolo, atunci, fara nici o ezitare. Cred ca, in ce priveste emanciparea artelor si a mentalitatilor, in pofida crizei economice, a fost locul cel mai bun din istorie si momentul cel mai fericit. Iar cartea mea, intr-un anume sens, e una despre fericire.

 

Data actualizarii: 04/11/2015