Celibidache si Furtwangler. Marele conflict postbelic de la Filarmonica din Berlin

In 1945 la sfarsitul Celui de-al doilea razboi mondial, tanarul pe atunci Sergiu Celibidache primea extraordinara sansa de a prelua functia de dirijor principal a faimoasei Filarmonici din Berlin. Calitati precum vastele cunostinte muzicale, siguranta gesticii, capacitatea de stapanire a ansamblului simfonic sau personalitatea exceptionala ce il ajuta sa domine orchestra, l-au impus pe Sergiu Celibidache ca successor al unor mari maestri precum Hans von Bulow, Arthur Nikisch si Wilhelm Furtwangler, intr-un moment dificil pentru Filarmonica berlineza.

Perioada era una dificila pentru ca in contextul social-politic al vremii, marele Wilhelm Furtwangler, aflat de ani buni la pupitrul prestigiosului ansamblu simfonic, a fost nevoit sa paraseasca temporar functia de dirijor fiind supus unui tulbure proces de denazificare. Retras in Elvetia, lui Furtwangler i s-au cerut explicatii pentru anumite actiuni pe care le-a intreprins in perioada de dupa 1933, cand ar fi dirijat doua concerte in cinstea conducerii naziste si ar fi acceptat decoratii din partea acesteia. Atmosfera tensionata a inceputului anilor 1950 cand se incerca eliminarea oricaror urme ale regimului nazist, nu l-a impiedicat pe Furtwangler sa demonstreze lipsa de fundament a acuzatiilor ce ii erau aduse. Astfel, desi initial a acceptat decoratia respectiva, avea sa o returneze un an mai tarziu fara a fi primita insa de liderii germani, iar cele doua concerte nu au fost destinate in viziunea sa cinstirii conducerii naziste.

Totusi, o buna perioada de timp Sergiu Celibidache avea sa-l inlocuiasca pe cel la ale carui concerte si repetitii asistase in timpul studentiei sale, admirandu-i stilul dirijoral si metelodele de lucru pe care le aplica in pregatirea diverselor partituri. De altfel, desi entuziasmat de sansa oferita, Celibidache nu a ascuns nici o clipa dorinta de a-i reda cat mai repede locul lui Furtwangler, in a carui realibitare se implicase aproape total, considerand nedreapta situatia marelui dirjor.

In acest context a existat o bogata corespondenta intre cei doi maestri, Celibidache si Furtwangler, publicata in integralitatea sa de jurnalistul german de radio Klaus Lang, un exeget al vietii si activitatii lui Wilhelm Furtwangler, chiar in anul centenarului nasterii lui Sergiu Celibidache.

Aparuta recent sub titlul Celibidache si Furtwangler. Marele conflict postbelic de la Filarmonica din Berlin, si in limba romana, la Editura Humanitas, aceasta corespondenta reliefeaza cititorului o lume in care orgoliile personale, ambitiile si intrigile de culise se confrunta in contextul inceputului Razboiului Rece si al atmosferei ambiguie ce domina si arta muzicala din Germania anilor 1950, unde relatiile interumane cunosc evolutii rapide si neasteptate.

Astfel, daca la inceput se poate remarca buna intelegere dintre Celibidache si Furtwangler care faceau schimb de impresii privitoare la concertele sustinute de Filarmonica din Berlin si la viata muzicala European in general, pe parcurs se produce o distantare intre cei doi reflectata si in ceea ce avea sa se intample cualegerea succesorului lui Furtwangler la conducerea ansamblului berlinez.

Entuziast si dornic de afirmare, Sergiu Celibidache si-a pus, in cele peste 400 de concerte sustinute, amprenta pe sonoritatea si organizarea Orchestrei Filarmonicii din Berlin, pe care o dorea a fi mai apropiata de cea a orchestrelor americane. Acest lucru avea insa sa deranjeze pe multi, Celibidache ajungand sa fie acuzat de denigrarea lumii muzicale germane in fata americanilor si pus in lumina defavorabila in fata mentorului sau, Furtwangler. Atasat de traditia muzicala a tarii sale si refractar, intr-o oarecare masura, la innoirile propuse de mai tanarul Celibidache, Furtwangler va fi poate principalul promotor al indepartarii dirjorului roman de la Berlin, uitand sprijinul acordat de acesta in momentul dificil pe care l-a strabatut cu putin timp inainte.

In acest sens, chiar corespondenta publicata de Klaus Lang reliefeaza acest lucru intr-un fragment in care Furtwangler ii scria lui Celibidache faptul ca “ a vorbi de rau orchestra si viata muzicala actuala (mai ales in societatea americanilo a devenit pentru mine o chestiune de onoare si sunt de parere ca orchestra nu poate recruta un sef care proclama in lumea intreaga cat de lamentabila este ea”.

De altfel, in 1952, lucrurile aveau sa devina tot mai clare, iar Celibidache, care incheia practic colaborarea cu Filarmonica din Berlin , avea sa-i raspunda lui Furtwangler, revenit la pupitrul orchestrei, ca „a afirma că Filarmonica este o orchestra lamentabila, este o idiotie! Si nu sunt chiar atat de idiot. A adopta o pozitie critica fata de situația vietii muzicale din Germania este insa dreptul cel mai strict al oricarei persoane care gandește liber, cu atat mai mult al meu, care sunt produsul acestei situatii”.

Cartea lui Klaus Lang, Celibidache si Furtwangler. Marele conflict postbelic de de la Filarmonica din Berlin, construita in jurul corespondentei dintre cei doi si a altor documente inedite, mai reliefeaza in paginile sale psihilogia dirijorilor si a artistilor in general, precum si relevanta anumitor intamplari si evenimente in viziunea celor doi protagonisti, construind o imagine destul de completa a lumii artistice din spatiul german in primii ani postbelici.