Intorcandu-ne acum la teama care il determina pe Adam sa se ascunda de Dumnezeu dupa cadere, putem sa spunem ca aceasta nu este produs al vinovatiei juridice, nu este asteptarea unei pedepse. Este pierderea „indraznirii cea catre Dumnezeu” despre care vorbeste Sfanta Scriptura (1 Ioan 3, 21). Este ruperea legaturii cu Dumnezeu, constiinta responsabilitatii pentru realizarea vietii separat de Dumnezeu. Este trairea pentru prima data a singuratatii existentiale, prima gustare a mortii. Frica lui Adam este agonia in fata mortii.
Pe cai foarte diferite, experienta psihanalizei contemporane formuleaza parerea ca prima traire a vinovatiei si a agoniei se naste la om o data cu nasterea sa, deci o data cu desprinderea de trupul matern. Daca aceasta opinie se adevereste, atunci ea nu este prea departe de imaginea biblica referitoare la nasterea fricii lui Adam. Primul simtamant, fie si chiar inconstient, de „a exista in mod individual” este si primul simtamant al mortii, prima experienta a unei profunde singuratati, adica a neputintei omului de a-si trage viata de oriunde altundeva in afara eului sau. in natura insasi a omului pare sa existe un instinct care distinge modul vietii de modul mortii, adica un instinct care distinge „viata adevarata” care se impartaseste si la care se participa de individualizarea existentei care implica moartea. Daca acest lucru se adevereste, atunci frica primara a lui Adam nu este numai chip si simbol, ci realitate care marcheaza strafundurile sufletului omului din primul moment al venirii sale pe lume.
Dialogul lui Dumnezeu cu primii oameni in Eden se incheie cu vestirea si descrierea profetica de catre Dumnezeu a celorlalte urmari ale caderii. Sa le enumeram:
Dusmanie neimpacata se pune intre femeie si sarpe, intre natura omeneasca si diavol. Dusmania va culmina in persoana unui urmas al femeii, care va strivi capul sarpelui, puterea diavolului, in timp ce sarpele abia de va reusi sa-i intepe „calcaiul”. Acest urmas al Evei este pentru Biserica Hristos si aceasta prima vestire a biruintei Sale asupra diavolului este protoevanghelia Scripturii, prima veste buna a mantuirii omului. Se vor inmulti necazurile si suspinele femeii, aceasta devenind vas fragil, sensibil la durere. Ea nu inceteaza a fi purtatoare a vietii, dar viata acum este perpetuarea naturii, nu a persoanei. De acum femeia va naste cu dureri copiii sai, deoarece fiecare nastere este si o sfasiere a trupului sau, sfasiere a naturii, adaos de individualitati autonome, muritoare. Relatia femeii cu barbatul ei, forta de dragoste revelatoare a modelului treimic de viata, se preschimba in ruptura cu barbatul sau – „atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapani” (Geneza 3, 16).
Dar si accesul barbatului la viata, relatia sa cu pamantul, cu natura, cu hrana-viata sa vor fi prilej de durere si suferinta neintrerupta. Relatia omului cu natura materiala a lumii nu poate sa mai fie relatie personala, relatie cu logosul iubirii lui Dumnezeu care constituie lumea. Lumea devine obiect neutru, care se opune eforturilor omului de a o supune nevoii si dorintei sale de supravietuire individuala. Pamantul „va rodi spini si palamida” iar omul isi va castiga painea sa „in sudoarea fetei sale”, pana cand se va intoarce si el insusi in neutralitatea impersonala a pamantului transformat in obiect si trupul lui se va descompune in pamant, „pentru ca pamant esti si in pamant te vei intoarce” (Geneza 3,19).
