„Se arata ca la o scoala de undeva de prin Baragan, jucandu-se copiii unei gradinite pe strada, au gasit un caine cu un picior rupt. Copiii, bine educati ca sa aiba grija de animale si de suferintele altora, sa fie saritori, sa fie generosi, sa se poarte frumos, ce si-au zis? Sa-l ducem la dispensarul veterinar. Si l-au dus. Doctorul, bucuros de o astfel de fapta a copiilor, a luat cainele, l-a pansat, i-a pus piciorul rupt intre lopatele, si i-a dat drumul. Era un caine vagabond.
Pana aici intamplarea nu are nimic extraordinar, in afara, desigur, de generozitatea copiilor. Ceea ce e intr-adevar uimitor, s-a intamplat a doua zi. La ora 8 dimineata, la usa cabinetului astepta cainele pansat, cu inca un caine cu piciorul rupt, pe care-l adusese la dispensar pentru pansat si ajutor.”
(Extras din: Antonie Plamadeala, Talcuri noi la texte vechi, Editia a II-a, Bucuresti, 1996, p. 518)
