„Peste tot ce a creat, Dumnezeu a randuit un inger care sa vegheze. Unul veghea copacii, altul pasarile, altul florile si asa mai departe. Chiar si iarba pe care calcam a fost data in grija unui inger.
Dar Ingerul Ierbii si-a zis: Celorlalti ingeri Dumnezeu le-a dat lucruri importante in supraveghere. Mie mi-a dat iarba cea cu totul lipsita de importanta. N-am sa ma ocup deloc de ea. Poate creste si singura. Si, intr-adevar, nu s-a ocupat de ea deloc.
Intr-o zi, Ingerul Copacilor s-a dus la Dumnezeu plangandu-se ca mor copacii din gradinile oamenilor si din paduri, pentru ca iarba, care intretine umezeala e toata uscata. In alta zi s-a dus Ingerul Florilor, plangandu-se ca florile nu pot creste pe campuri pentru ca nu mai exista iarba, care sa pastreze roua pentru ele. In cele din urma a venit omul, plangandu-se: Doamne, mor animalele in gospodarii pentru ca nu mai avem iarba sa le hranim. Ia-ma de pe pamant. Altadata pamantul era frumos, dar acum arata ca un desert.
Atunci Dumnezeu, chemandu-l la Sine pe Ingerul Ierbii, l-a intrebat: Ti-am dat o sarcina mica sau mare, Inger al Ierbii? Dandu-si seama ca Dumnezeu i-a cunoscut gandurile, a ingenuncheat si a zis: Nu trebuia sa spun ce am spus. Acum imi dau seama ca sarcina pe care mi-ai dat-o era mai mare decat eram eu vrednic s-o primesc. Iarta-ma! De acum incolo imi voi face datoria, si lumea va fi frumoasa din nou. Imi dau seama acum ca nimic in lume nu e lipsit de importanta si fara rost. Si iarba ingrijita facu sa creasca din nou copacii, sa infloreasca din nou florile si sa-si raspandeasca mirosul peste lume.”
(Antonie Plamadeala, Talcuri noi la texte vechi, Editia a II-a, Bucuresti, 1996, p. 334)
