Articole, documente vechi sau despre intamplari si lucruri vechi, fotografii, inregistrari… pentru a sti ce s-a...

Ord. dupa

Nascut la Baia Mare la 1 mai 1955, Gheorghe Costin a studiat la Univer...

1 comentarii

Intre personalitatile de cel mai inalt prestigiu care marcheaza, prin ...

Mihail Jora a fost, alaturi de George Enescu, personalitatea care a do...

Imi amintesc cu neasemuita bucurie seara zilei de 4 martie 1995 cand S...

In anul 2004 maestrul Iosif Conta a serbat 80 de ani de viata si 60 de...

1 comentarii

O stire stupefianta ne-a fost servita de presa si TV in zilele ce ...

Deja a asocia aceste patru nume este suficient pentru un titlu soc, ca...

The World Biggest Event. 1975. Only in Japan. In acel noiembrie, s...

"Cele 20 de minute ale sedintelor de radioterapie mi se pareau int...

Este stiut ca un mare artist poate re-crea un rol, domina o distributi...

"Nu exista bucurie mai mare decat sa canti in tara ta" Cu prilejul ...

Iubitorii de muzica ai lumii intregi omagiaza in acest an (1991) pe Wo...

Intre marii artisti romani care traiesc dincolo de fruntariile tarii s...

Luna ianuarie a anului 1967 a insemnat pentru istoria muzicii comemora...

Concertul pe care Orchestra Simfonica a Filarmonicii George Enescu l-a...

Orchestra simfonica a Radioteleviziunii ne-a oferit si in concertul sa...

SAPTAMANA MUZICALA Filarmonica: Din atmosfera cenusie a mocnitei st...

Afiseaza
comentarii

„Nu exista bucurie mai mare decat sa canti in tara ta”

Cu prilejul sederii sale in Bucuresti, violonista Lola Bobescu mi-a oferit prilejul unei ample convorbiri.

Constantin Potanga: Ne aflam in preajma implinirii unui an de la Revolutia anti-dictatoriala si anti-totalitara din decembrie 1989. Ce ganduri si sentimente va anima acum, aflandu-va din nou acasa?

Lola Bobescu: In aceste clipe imi amintesc cu cata emotie am urmarit alaturi de toti belgienii, de lumea intreaga, evolutiile dramatice din timpul Revolutiei. Sunt fericita ca tineretul, impreuna cu poporul intreg, cu armata, prin lupte grele, dand si numeroase jertfe, a izbutit sa rastoarne dictatura, sper pentru totdeauna, din mult incercata noastra tara. Desi ma aflu departe de tara, ca romanca am fost tot timpul cu gandul si inima alaturi de cei de acasa. Si, o dovada despre aceasta este faptul ca am trecut de indata la organizarea unei actiuni in sprijinul copiilor din Romania. Impreuna cu orchestra mea de camera am organizat in ianuarie 1990 in marea sala a Palatului Artelor Frumoase din Bruxelles concertul extraordinar sub genericul „Doua mii de inimi pentru Romania”. N-am sa uit cu cata solidaritate mi-au venit atunci in sprijin Asociatia Artelor si Culturii, Palatul Artelor Frumoase, institutii de binefacere, tipografia Wyckmans, radioul si televiziunea, presa scrisa de la Bruxelles. La concert si-au dat concursul alaturi de mine artisti renumiti: soprana Marie-Noelle de Callatay, clavecinistul Jaques Genty si flautistul Marc Grauwels. Intreaga colecta de 768 000 franci belgieni am dat-o „Medicilor fara frontiera”, care au trecut deindata la actiuni de intr-ajutorare a copiilor din Romania. Dupa listele pe care mi le-au trimis apoi, rezulta ca de aceste ajutoare au beneficiat 31 de leagane, scoli, gradinite si case de copii din Transilvania, mai precis din judetele Cluj, Bistrita si Salaj. Iar acum, sunt onorata si fericita ca am putut sa particip, alaturi de mari artisti romani, la concertul-spectacol inchinat memoriei celor cazuti in Revolutia tineretului roman.

Constantin Potanga: Contributia Dumneavoastra alaturi de pianistul Dan Grigore la aceasta manifestare omagiala cu cele doua Adagio-uri din Mozart si Brahms au conferit acesteia un plus de maretie si solemnitate.

Lola Bobescu: Va multumesc. Sunt odata in plus fericita daca spuneti ca a fost asa.

Constantin Potanga: Nu mi s-a parut neobisnuit. Intotdeauna cand ati cantat pentru Romania, fie la Bucuresti, fie pe alte meridiane, inima Dumneavoastra a vibrat mai profund. Impartasesc intru-totul aprecierile din scrisoarea ce v-a fost adresata de conducerea Asociatiei Artelor si Culturii din Bruxelles dupa concertul din ianuarie in beneficiul copiilor din Romania. In scrisoare se spune ca poate niciodata admirabilul Dumneavoastra talent nu s-a ridicat atat de inalt ca in acea seara. „Eterna si deconcertanta Dumneavoastra tinerete, scria conducatorul acestei Asociatii, arta Dumneavoastra violonistica de o puritate incredibila, unica prin expresivitatea ei, generozitatea si dragostea ce purtati tarii de origine au electrizat auditorii entuziasmati. ” Si apoi, referindu-se la donatia pe care ati facut-o copiilor din Romania, in acelasi document se scria: ” Niciodata o astfel de suma n-a putut fi oferita de catre muzicieni. Bravo, de mii de ori bravo! Va multumim pentru a ne fi facut sa traim, gratie inimii si geniului Dumneavoastra un moment de o calitate unica”. Aceste aprecieri sunt cu totul valabile si pentru contributiile Dumneavoastra concertistice de la Bucuresti. Va multumim si noi din adancul inimii! „Regina necontestata a violonistilor”, cum va spun pe buna dreptate belgienii, si ne face placere sa v-o spunem si noi, proveniti dintr-o mare si longeviva familie de muzicieni romani. Spuneti-ne, va rugam, pentru mai tinerii nostri cititori, cate ceva despre familia Dvs.

Lola Bobescu: Sa stiti ca am inceput sa-mi scriu memoriile, pe care sper sa le traduc si in romaneste. Am scris deja primul capitol, pe care 1-am intitulat „Minus zero”, dar n-am ajuns inca la nasterea mea. Pe baza documentelor m-am referit pana acum doar la arborele genealogic. In ce-i priveste pe muzicienii din familia mea as mentiona in principal pe Aurel Aron si pe fratii sai, Jean si Constantin Bobescu. Aurel-Aron Bobescu este tatal meu. A avut o voce extraordinara remarcata din primele clipe de dupa nastere. Cand s-a nascut tata, bunicul, care era preot, se afla la slujba, la biserica. Cum casa nu era prea departe, glasul noului nascut s-a auzit atat de putemic si la biserica incat bunicul a spus tuturor celor ce-1 ascultau: „Fiul meu va fi un cantaret!” Si, n-a gresit popa! Tatal meu a fost faimosul Aurel Bobescu. Bunicul 1-a pregatit sa fie preot. Stia muzica, limbi straine. Era un poliglot. Vorbea curent latina si greaca, precum si limbi moderne. La 16 ani dirija „Carmen” de Bizet. A fost profesor la liceul militar de la Manastirea Dealu. A fost unul dintre primii tenori rccunoscuti din tara noastra. Si-a facut o trupa de opera. Ca profesor a indrumat-o si pe marea noastra cantareata Eugenia Moldoveanu, care hohotea de plans la inmormantarea lui acum sase ani. Jean Bobescu a fost fratele tatii. Si-a inceput studiile muzicale la Iasi cu Eduard Caudella (1907-1908), continuan-du-le la Craiova. A fost un bun violonist si profesor de vioara. A fost un reputat dirijor. El si-a scris memoriile, care cuprind si viata artistica a familiei. Dar eu nu sunt de acord cu ce a scris. Le socot false. In ce-l priveste pe Constantin Bobescu, acesta este mai bine cunoscut. Viorel Cosma i-a consacrat trei mari pagini de text in lexiconul sau „Muzicieni din Romania”. Nascut in 1899, a fost compozitor, violonist si dirijor. A studiat si el la Iasi, ca si fratii sai. A debutat ca violonist la varsta de 7 ani, acompaniat la pian de Enrico Mazzetti, facand o mare cariera muzicala in tara si peste hotare ca interpret si dirijor. A scris enorm: muzica de scena, vocal-simfonica, simfonica, de film, de camera, corala, vocala; a facut numeroase prelucrari, transcriptii si aranjamente.

Constantin Potanga: Dumneavoastra cand si cum v-ati inceput cariera?

Lola Bobescu: Ca sa fac o gluma, as putea spune ca prima mea iesire muzicala in public a fost la noua luni, in brajele mamii, in tren. Mergeam de la Craiova la Rm. Sarat unde tata mare avea o proprietate. Atunci, in acel tren, deci cand nu stiam nici sa merg, nici sa vorbesc, eu am cantat gama, pe care o auzisem de multe ori fredonata in casa. Nu puteam pronunja pe „r”. Cantam „do, le, mi…” Va inchipuiti ce succes am putut avea in randul calatorilor care m-au auzit! Cand am ajuns la mosie, mama mare, examinandu-mi mainile i-a prezis mamei mele, ca voi ajunge violonista. Am pus mana pe o vioara la trei ani. Era un dar pus de tata in pomul de Craciun. Pusese o vioara pentru copii si un pian-jucarie dar destul de mare. Eu am ales vioara. Cand aveam vreo cinci ani, tata m-a dus sa ma asculte George Enescu la vila „Luminita”. Primirea n-a fost amabila. Am asteptat mult cu tata intr-un salon neincalzit pana ce Enescu si elevul sau Menuhin au terminat de servit ceaiul. I-am spus atunci tatei: „N-am sa pot sa-i cant maestrului ca mi-s mainile reci”. Dar i-am cantat totusi. Dupa ce m-a ascultat George Enescu i-a spus tatei: „E binisor, e binisor. Talent n-are, da’ poate c-o sa aiba mai tarziu. Draga Aurica, du-o la Paris sa invete. Ii trebuie solfegiu. Tu nu poti sa te ocupi de ea, eu n-am vreme, ca-s mereu pe drumuri.”. Peste sase luni aveam sa debutez la Atheneu, intr-un recital acompaniat de tatal meu, care mi-a fost si primul profesor. Un mare critic muzical al vremii scria ca de acum putem fi siguri ca filonul ce pleaca de la Enescu are continuitate. A aparut o mare violonista romanca. Se spune ca citind articolul, Enescu s-a simtit un pic vexat. Mai tarziu, in Franta, cand aveam 12 ani si cand la un concurs am luat premiul intai, fiind senzatia Conservatorului National Superior din Paris, maestrul s-a laudat: „Am cunoscut-o, e magnifica!”. Dupa aceea profesorul meu m-a dus la George Enescu. Cantasem Brahms. Maestrul, cu bunavointa m-a indrumat cum sa-l fac mai bine. M-a luat si la el acasa si mi-a dat multe indrumari importante. Intr-o zi mi-a spus: „Fetito, foarte bine. Ai facut progrese!” La expozitia din 1938 de la Paris am avut chiar bucuria sa cant Concertul de Mozart in la major sub bagheta lui George Enescu. In anii urmatori s-a purtat foarte bine cu mine. Eu imi cer scuze ca am spus toate acestea, dar vreau ca publicul sa stie adevarul.

Constantin Potanga: Ati facut o mare cariera internationala. Ati cantat in toata Europa, in Mexic, Argentina, in Australia, ati facut un succes de rasunet in Japonia, cantand intr-o sala de 3600 de locuri Bach, Beethoven, Brahms. Ati facut discuri la „Nipon Phonogram” cu multa muzica franceza. Afi obtinut si Premiul Discului la Osaka…

Lola Bobescu: Este adevarat ce spuneti, dar eu zic ca n-am facut decat o jumatate de cariera. N-am avut niciodata impresari buni, n-am fost niciodata in America de Nord. Din cauza lui Menuhin si Stern. Au fost gelosi pe succesele mele.

Constantin Potanga: Spuneti, va rog, cititorilor nostri ce preocupari actuale si ce proiecte aveti.

Lola Bobescu: In prezent lucrez intens la desavarsirea unui cvartet pe care l-am fondat cu catva timp in urma. Se numeste „L’arte del suono”. Dupa un an de pregatire, la 15 aprilie 1991, vom avea primul concert: „Mozart si compozitorii pe care acesta ii admira”. Va fi in „Anul Mozart”. Toata viata am nutrit o pasiune pentru cvartetul de coarde. Toti marii compozitori au scris pentru o astfel de formatie. Traiesc o mare satisfactie ca eu am descoperit intr-o biblioteca din Belgia 6 cvartete de Giovanni Viotti (1755-1824). Sunt extraordinare! Le vom canta in prima auditie. Desi n-a iesit inca in public, cvartetul nostru are deja un angajament in Belgia, la un festival, unde impreuna cu un clarinetist care va veni special din Austria, de la Viena, vom constitui un Quintet. In decembrie inregistram cu cvartetul pentru un compact disc la firma „Talent”. Vor sa inregistram concertele de Bruch. Din pacate ma obliga sa facem si Fantezia ecoseza. Dar mie nu-mi place aceasta fantezie a lui Bruch. De regula, eu cant numai ce-mi place. Pe agenda mea se mai afla invitatia de a face parte din juriul Concursului si Festivalului International „George Enescu”, precum si un alt turneu in Japonia. Apoi, n-am facut inca Brahms pentru discuri. Ma pregatesc sa-1 fac, probabil la Moscova cu Orchestra Radio. Vreau, de asemenea, sa ma intorc la Bucuresti sa fac Concertul al doilea de Bruch pentru disc.

Constantin Potanga: La Electrecord?

Lola Bobescu: Nu, Electrecordul m-a refuzat sub tot felul de pretexte financiare.

Constantin Potanga: Se vorbeste ca ati fi facut singura Concertul pentru doua viori si orchestra de Bach. E o gluma, sau…

Lola Bobescu: Nu, nu e nicio gluma. Am inregistrat pe caseta video acest concert pentru doua viori si orchestra. Da, nu va mirati. Singura. Adica Lola cu Lola si Orchestra de camera „Lola Bobescu”, fara dirijor.

Constantin Potanga: A fost, probabil, destul de complicat. Prima parte. Vivace din acest concert incepe cu tutti orchestral cantat in forte. Tema melodica de baza este introdusa de a doua vioara solista…

Lola Bobescu: Exact asa. Apoi Lola – prima protagonista reia, desigur pe un alt plan sonor aceasta idee, dupa care glasul instrumentelor soliste se imbina continuu, convorbind tulburator cu orchestra.

Constantin Potanga: Si cum afi facut?

Lola Bobescu: Nici eu nu stiu. in lumea electronicii video si audio, stapanita de oameni care stiu si muzica, totul este posibil. Ce a iesit, e aproape mister. Ma uit cam o data pe luna la aceasta caseta si nu-mi vine sa cred ca cele doua interprete sunt eu singura. E ca si cum as vedea prima oara aceasta caseta. Finalul e chiar amuzant. La sfarsit, regizorul m-a pus sa ma uit la mine insami si sa-mi fac cu ochiul, ca si cum i-as spune „celeilalte” Lole: „vezi ce farsa le-am facut?” La care eu spun: „Merci!”

Constantin Potanga: Cand ati facut aceasta inregistrare?

Lola Bobescu: Destul de recent. La inceputul lui 1989. Dupa inregistrare s-a organizat o vizionare a casetei, anuntata drept vizionarea „Dublului de Lola”. Au venit toti criticii ca la balci. Unii ce si-or fi spus? Ei, Lola o fi innebunit! Dar dupa vizionare au facut toti cronici fenomenale. Unii ziaristi au marturisit ca s-au dus ca la o gluma muzicala, dar au plecat profund miscati. Vazusera o raritate, un miracol al tehnicienilor electronicii.

Constantin Potanga: Desigur, cititorii ar dori sa mai afle si alte lucruri insolite despre Dumneavoastra.

Lola Bobescu: Se poate, nu am nici un secret. lata, spre exemplu, eu nu sunt dotata sa scriu muzica. In materie de muzica sunt numai interpreta. Dar, sunt dotata pentru literatura. Am scris o piesa de teatru. Este intitulata „Viena in doi timpi”.

Constantin Potanga: Titlul este incitant, pentru ca Viena valsului este in trei timpi.

Lola Bobescu: Da, eu am surprins doar doi timpi ai acestei capitale a muzicii. Primul – momentul Mozart si al doilea – momentul Strauss.

Constantin Potanga: Deci in dramaturgia Dumneavoastra tot despre muzica este vorba ?

Lola Bobescu: Nu se putea altfel, muzica este viata mea. Piesa s-a jucat si a avut succes. Eu am jucat in travesti, atat rolul lui Mozart, cat si pe cel al lui Strauss. Actorul trebuia sa cante bine la vioara, la pian… Era in noiembrie 1988. Premiera s-a jucat intr-o sala de 1000 locuri. Cu bilete foarte scumpe. Reteta a fost de un milion de franci belgieni. I-am donat pe toti copiilor handicapati dintr-un camin special din Belgia, copii care sunt extrem de nenorociti. Mass-media din Occident vorbesc mult despre conditiile grele din caminele si leaganele de copii din Romania. Dar despre conditiile sub umane din caminele de handicapati de la ei nu sufla o vorba. Si in tarile occidentale conditia handicapatilor e la fel ca si in Romania.

Constantin Potanga: Dar, sa revenim la piesa de teatru…

Lola Bobescu: In Belgia la fiecare doi ani este sarbatorita o tara in cadrul unor manifestari denumite „Europolia”. Urma tocmai sa aiba loc „Europolia – Austria”. Directorul acestor manifestari, care asistase la spectacol m-a rugat sa accept un contract ca spectacolul sa se joace si in acest cadru. Din pacate hazardul nu mi-a fost favorabil. Exact, dar absolut exact in acelasi timp in care erau programate manifestatile „Europolia – Austria” eu aveam un turneu in Japonia, pentru care semnasem contractul cu doi ani in urma. Nu se putea face nimic. Deci n-am putut accepta propunerea. Textul, in limba franceza, 1-am depus la Societatea belgiana de arta dramatica.

Constantin Potanga: Interesant, desigur, foarte interesant. Speram sa se intereseze de aceasta piesa de teatru si secretarii literari din teatrele Romaniei.

Lola Bobescu: Nu stiu daca pot spera la asa ceva…

Constantin Potanga: Pe cand va vom mai putea revedea la Bucuresti?

Lola Bobescu: In timpul dictaturii veneam acasa cu sila. Aveam aici parintii. Veneam din dragoste si din datorie fata de acestia, sa-i vad si sa le las o parte din cachet-urile mele. Veneam, va spun, din suflet si din drag de tara. Pentru ca orice s-ar intampla, eu am ramas romanca. O spun cu toata fiinta. E adevarul curat. Va pot dovedi cu un argument suprem. Stiti bine ca ma trag dintr-o familie de longevivi. Tatal meu a murit la 97 de ani. Unchii mei au murit la 95 si respectiv 96 de ani. Constantin Bobescu are 91 de ani si se tine inca bine. Mama are 90 de ani. E cu mine in Belgia. Traieste normal, e activa. Eu inca nu am 100 de ani. Ma simt in putere si sper sa mai traiesc inca mult. Cu toate acestea vreau sa va fac o confidenta. Pentru orice eventualitate, eu mi-am scris deja un testament. Acolo se spune ca atunci cand voi muri sa fiu incinerata. Din trei motive, intai, pentru ca simt ca am atata energie in mine incat mi-e frica sa nu ma trezesc in mormant si sa suport cosmarul neputintei de a mai vedea lumina zilei. Ce e incinerat, e moarte sigura. In al doilea rand, nu vreau sa fiu inmormantata pentru ca nu suport gandul ca trupul meu ar putea fi mancat de viermi. In fine, dar nu in ultimul rand, pentru ca doresc ca urna cu cenusa ramasitelor mele pamantesti sa fie adusa in tara, acasa. Un sicriu ar pune si prea multe probleme, ar costa bani multi pentru transport. O urna e mai simplu de transportat. Deci am lasat scris ca cenusa mea sa fie adusa in patrie si sa fie coborata in pamantul din care m-am zamislit eu si familia mea. Daca Ministerul Culturii va voi sa-mi faca un mic mormant, eventual cu o piatra funerara sau o cruce si o fotografie voi fi onorata. Nu pot suporta gandul ca as putea ramane printre straini si dincolo de moarte. Revenind la intrebare, ce sa va spun? Eu as dori sa vin in tara cat mai des. Voi veni de cate ori voi fi chemata. Nu exista o bucurie mai mare decat sa canti in salile de concert ale tarii tale, pentru cel mai bun si mai cald public din lume.

***

La numai cateva minute dupa aceasta convorbire, care a avut loc joi 15 noiembrie 1990 in casa dirijorului Iosif Conta, dupa orele 22.00, solista a avut prilejul sa vizioneze cu mare interes inregistrarea video a transmisiei directe la radio si pe programul doi al televiziunii a concertului de Bruch pe care il interpretase cu cateva ore in urma. Desi era aproape de miezul noptii, Lola Bobescu urmarea inregistrarea cu neslabita atentie.

In timpul vizionarii solista a avut cuvinte de lauda fata de orchestra si fata de dirijorul Iosif Conta, despre care a declarat ca se simte onorata ca a acceptat sa-i fie solista in acea seara.

In casa maestrului Conta avea loc o intalnire prieteneasca organizata in cinstea Lolei. Era un anturaj restrans de muzicieni si ziaristi. Videocaseta continua sa se deruleze. De la un timp privirea, pana atunci surazatoare a artistei, a inceput sa se innegureze, pentru ca peste cateva clipe chipul ei sa vadeasca o profunda nemultumire. La un moment dat Lola a inceput sa-si rosteasca cu glas tare gandurile care o zbuciumau: „Vioara solista n-a fost bine pusa in unda!

Iar mai apoi: „Regizorul de transmisie a difuzat tot timpul imaginea mea luata doar de camera din dreapta, desi am rugat sa se foloseasca si imagini luate din fata. Priviti ce profil imi face acest cameraman! Chiar m-a pocit de tot. Si, doar eu arat destul de bine! Am sa le fac o scrisoare de scandal!

Cand pe ecran se afla imaginea unei violoniste din orchestra: „Priviti! Pe asta ce bine a luat-o! Pai sigur, daca e tanara…”

Dupa un timp, referindu-se la interpretare: „Vedeti, aici toate-s perfecte! Bravo, doamna! E armonios!”

Si, cand se canta miscarea finala, allegro energico: „Aici eram enervata. Se intamplasera doua mici accidente de digitatie. Eram atat de enervata pentru aceasta incat imi spuneam in gand cuvinte foarte aspre, tot felul de ocari.”

Dar, cum finalul a fost magnific, toti cei din jur am aplaudat pe solista si pe dirijor. Am incercat apoi s-o imbunam pe Lola, spunandu-i ca amintitele inadvertente nu merita mare atentie. S-au mai intamplat si altora si se pot intampla oricui.

Toate ar fi ramas cum ar fi ramas, daca cineva dintre cei de fata ar fi avut inspiratia sa opreasca banda in acel moment. Dar n-a fost sa fie asa. Artistei i-a atras imediat atentia ca pe ecran se derula deja Colocviul criticilor muzicali coordonat de muzicologul, pianistul si organistul Iosif Sava, personalitate atat de cunoscuta.

Lola Bobescu a cerut sa fie liniste. Asculta cu cea mai mare atentie. O interesa totul. A primit cu mare placere aprecierile frumoase la adresa ei rostite de domnii Iosif Sava, Dumitru Avachian, Alfred Hoffman, Viorel Cosma, Eugen Pricope, sau ale doamnei Luminita Vartolomei… Dar cand aceasta din urma a exprimat parerea ca „in mod natural” virtuozitatea, tehnicitatea solistei se afla in scadere, Lola Bobescu a fost cuprinsa de o revolta inimaginabila. Supararea ei pe tehnicienii televiziunii, pentru unghiul nefavorabil de captare a imaginii nu mai insemna aproape nimic pe langa explozia de furie de acum: „Deci asa interpretati voi doua banale accidente de digitatie? Asa ma considerati voi, in declin de tehnicitate?! Ei bine, atunci nu voi mai canta niciodata in Romania! Voi mai veni sa-mi vad rudele, dar de cantat – niciodata!”

Era trecut de miezul noptii. Cu Lola nu s-a mai putut intelege nimeni atunci. S-a imbracat si a plecat la hotelul Bucuresti insotita de doamnele Neli Conta si Carmen Dinca.

Sensibilitatea artistei fusese jignita pofund. Orgoliul feminin al acesteia fusese ranit de moarte.

Succesul din Concertul-spectacol din seara urmatoare nu avea sa modifice nimic din verdictul implacabil al artistei. Doar timpul va mai putea sa arate daca hotararea din acea seara a Lolei Bobescu va mai putea fi schimbata.

(Constantin Potanga – arhiva personala)

PS: Si timpul a aratat ce era de aratat… Lola Bobescu n-a mai revenit pentru a canta in tara. Peste cativa ani avea sa treaca in eternitate. Ramane doar ca dorinta sa testamentara sa-i fie implinita.


Experiența pe acest site va fi îmbunătățită dacă acceptați folosirea de cookie-uri. Mai multe informatii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close