Poemele celor 10 poeti preselectati, dintre care au fost alesi castigatorii

Ord. dupa

aruncată aiurea la poarta cimitirului. cine ştie de când stătea a...

PIRAMIDA DE MERE    În capătul dinspre şosea al livezii de p...

Sper să devin neabsentul absent sunetul casei mele praf în amurg ...

Istanbul În oraşul de pe Bosfor m-am rătăcit mulţi, foarte m...

mihai nu am sărit niciodată de la zece metri în râu. era mihai...

A fost o dată o zi. o zi care nu purta niciun nume al vreunei zile c...

TRUPUL EI FRUMOS CA O LUMÎNARE CARE ARDE ÎNTR-O BISERICĂ PĂRĂSIT...

doica lui Shakespeare după laborioase cercetări citiri în palm...

Secvenţă cum stăm noi aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în...

BALADA COLONELULUI ELF I. Nu-l dibuiam niciodată când venea lân...

Afiseaza

BALADA COLONELULUI ELF

I.
Nu-l dibuiam niciodată când venea lângă mine.

„Poate-i vreo arsură,
O înviere trucată,
nedusă până la capăt;
Sau poate o nevăstuică venită la subsuori să mi se aşeze cuminte” – îmi spuneam.

El trăznea dintr-un nor,
dintr-o acumulare de îngeri,

Trăznea, exploda… Un pian alb, hiperdens,
cu corzile infinite,
Coborând, atacând în picaj

Ca o lacrimă devastatoare…

Un pianist sinucigaş călărea pianul
mitraliindu-mi visele,
din înalt şi razant,
visele şi nopţile, la gramadă…

Pianistul ce-şi urmărea nesmintit ţinta:
cadavrul maiestuos, lucitor al Ofeliei, de sub ape,
lângă cadavrul meu difuz, aleator…

Atunci mă trezeam.
Dar tot ştiam că fusese acolo,
Pe undeva la limita dintre oasele mele şi floarea de piersic,
La limita dintre orbire şi revelaţia tandră
instalat confortabil,
zâmbind sfidător…

Şi pianul kamikaze ataca noapte de noapte iar şi iar, în picaj,
Trăznea cântând, uruind o baladă,
un cântec de luptă încrâncenat
coagulat din chiar norul ăla de îngeri
încinşi în cămăşi de fulgere şi brâie de fulgere,

Îngerii gravaţi mătăsos
pe clapele lui electrice, hiperdense…

II.
Un corb sta pe umerii pianistului.
Un Corb alb, hiperdens
Umbrind lumea leneş, cu aripa,
Şi ţinând în gheare, ca un ctitor-zugrav priceput,
O biserică gigantică,
de gheaţă şi de zăpadă…

– Eşti un mercenar al tandreţei!
Un colaj de martir cu chinină!
Îmi striga răguşit corbul noapte de noapte.
Corbul sau poate pianistul cum foşnea derutant lângă mine, cu chipul lui de Mântuitor astenic…
Şi noapte de noapte mă puneau să mă nasc
lăcrimat de ochii arhanghelilor de gheaţă şi de zăpadă,
ai bisericii-iglu…

Ba, puseseră şi un semn de derapaj lângă mine:
Atenţie! Aici zace Don Juan cel oploşit în gheaţă,
Şi din zăpadă, zămislit.
Nu călcaţi fără lanţuri bune în suflet şi la picioare
!”

III.
Alteori arsura… nevăstuica aia nedusă până la capăt
Îmi sărea în faţă… Se făcea un zvon bâzâind monstruos,
O stingere a Soarelui
cântată de un gornist apocaliptic
la trompeta pe care seară de seară
şi-o înfige în vene…

O Apocalipsă în ritm de Goya şi blues
din care mă trezeam dimineaţile, buimac şi mofluz.

Ascultă comanda la mine!– mai apucam să aud,
„Îţi vorbeşte colonelul Elf,
Comandantul flotilei de piane kamikaze.
Îţi ordon! Calcă-ţi visul pe cap
!”

IV.
Mă făceam că nu-l bag în seamă. Până la urmă, colonelul ăla era ce-i pica lui mai bine!

Când corb, când gornist, când arsură, când Goya,
Când vreun pianist încătuşat în revelaţii tandre,

Încătuşat şi orbit,
Cu sinucidererea atârnată de-un blues,
De-o floare de piersic…

La mine în vene, la mine în oase ascuzându-şi foamea de-o înviere,
Învierea la un poker, trucată…

V.
Doar flotila de piane cânta răguşit mai departe,
Vuia triumfal azvârlită-n picaj peste visele Universului,
supurătoare…

Flotila miliardelor de piane kamikaze
Călărite deodată,
Pe deşelate,
De cel mai mare pianist al lumii:

Vreun colonel Elf,
Vreun Hyperion scuipat,
râgâit din indemnizaţii…

Un Hyperion de circ –
Pianistul îmbrăţişat, legat de un tun,
Să dea „foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”…

Flotila cu fulgerele şi Îngerii ei încuiaţi în clapele lăptoase, electrice,
Şi-un stol de corbi albi, hiperdenşi în gheare cu
Un ocean de biserici maiestuoase, gigantice, de gheaţă,

Flotila kamikaze asurzitoare… neştiută, neauzită
Care înghite acum Lumea,
O mistuie într-o baladă infinită,

Şi-o lăcrimează înapoi,
Mai curată …

UN HAIKU CUPLAT LA UN CURCUBEU ATOMIC

Copilul dilatat din ceţurile toamnei.
Un ţânc care-şi strânge în dinţi, disperat
cerbul lui alb şi rotat…

Un copil strivitor:
tălpile plumbuite cu injecţii,
să nu zboare, să nu se scufunde,
să nu mănânce quasare şi unde…

De-a stânga copilului stau un munte din vată de zahăr
şi-un balansoar.

Iar în dreapta lui, stă un haiku.

Muntele e un pui de lele, prelucrat seara cu
reflectorele-n ochi, prin birouri,
fără tărie prelucrat, fără o clauză bună,
Deodată cu balansoarul ăla, anchetat

De o haită de-albastruri –
haita crescută, înţărcată de mine…

Nici haiku-ul nu se simte prea bine!
E mereu cercănat…

Numai copilul stă încovrigat
Dar totdeauna-n picioare,
Scuturându-şi pieile răpciugoase, zulitoare.

Haiku-ul, balansoarul şi muntele:
returnate, adrinsantul cunoscut.

Copilul: câştigat şi pierdut, regăsit la barbut –
dar servit doar pe scut sau sub scut.

Copilul ăla – un haiku armat
cu grefă de Lună
Şi cuplat periodic la un curcubeu atomic…

ADJUTANTUL COLONELULUI ELF

Leopardul de diamant a intrat într-o dimineaţă în cameră
şi mi s-a căţărat pe birou.
M-a privint fix, a suflat,
Şi-o magmă de aur şi lapte i-a ţâşnit din blană şi din nări.

Suflarea lui mi-a pulverizat literele de pe foi
şi poemele care alergau înnebunite prin computer.

Pe urmă a început să îşi legene capul încet, şi-a închis ochii, îşi agita coada dominator, sacadat,
Şi nici nu mi-am dat seama exact când a început să-şi ascută ghearele metodic, de trecutul meu.

Poate era un comandat rătăcit,
alt mercenar al tandreţei,
un colaj de martir cu chinină,
vreun adjutant al colonelului Elf – o arsură,
o înviere trucată care se petrecea dimineţile sub ochii mei pe birou,
niciodată dusă până la capăt.

Impasibil, adjutantul colonelului Elf îşi vedea mai departe de treabă cu aerul lui marţial şi gracil.
Cobora, se rătăcea în picaj
cu pianul lui kamikaze cu tot,
în trupul dihaniei ăleia orbitoare cu blana şi trupul şi ghearele ei de diamante,
care lăsa în urma ei o dâră, un sânge scânteietor şi curat –

De parcă, în timp ce le pulveriza prin aer cu răsuflarea lui de aur şi lapte,
leopardul de diamant s-ar fi tăiat sistematic
dimineţile,
în poemele mele…

CABARET BAUDELAIRE

Psalmistului nici că-i pasă că Baudelaire avea guşă, păr verde şi urina albatroşi.

Muzicii nici că-i pasă că seara asta… carnea asta vor trece:

sarcofage de săpun

POETUL LA STALINGRAD

Şi în clipa când a ştiut, a încetat să mai ştie”.
                                                                   Jack London – Martin Eden

Bubuitul tunurilor ne-a înconjurat.
Eu încă exist… Fac greva morţii,
alături de camarazii mei germani,
și ai bunicului meu,

înslinoşit pe chip cu un zaţ imparabil
de amintiri…

Exist, mă petrec mai departe prin Stalingradul ăsta încuiat în moarte și pulverizat prin Cosmos
Un Stalingrad rătăcit în poeme totdeauna ratate,
Stalingradul cu Volga explodând din coșmare continui,
Explodând împreună cu sângele liniştitor și gros, înghețat pe mânile și pe uniformele soldaților – albite ca niște prapuri,
aneantizate deodată cu carnea și cu oasele lor prin tranșeele lichefiate
și împietrite pe veci: stalactite ale ororii… ale dezintegrării…

De-acum timpul nostru s-a scurtat. Uruitul infernal al tancurilor se apropie.
Sau poate-i doar iubita care s-a trezit și își clamează lingoarea și semnul ratării
care-i tot dau târcoale, flămânde ca niște fiare bătrâne cu colții și tiarele debălăsate
prin tranșeele înghețate… ridicate până la cer…
*
Mult mai târziu, când şi când, tatăl meu se mai oţăra: „Futu-i în cur pe mă-sa de nemţi că s-au dus peste ruşi şi i-au adus peste noi! Nemţii m-au nenorocit pe mine, nemţii şi ruşii, fire-ar mama lor a dracu’!”.
Și dădea cu portofelul de pământ, circăreşte, dacă i se părea lui că nu mai sunt destui bani. Iar asta se întâmpla mai ales în concediu şi mai totdeauna la Sinaia, pe la începutul anilor ’60. La Sinaia unde ne ducea să stăm toţi trei, el, eu şi mama, în mansarda din „Vila Nelly” a lui tanti Nelly născută Pachmann, mătuşa sau cam aşa ceva din partea mamaiei Iacob, mătuşa din lanţul ăla de rude cu nume exotice, cam toate nemțești și ele, deși erau din ramura noastră cehească: Chapek, Franz, Ahile.
– Şi turcii, tăticu’! – plusam și eu, investeam la bursa noastră de tabieturi. Iar tata o prinsese din zbor. Așa că ori de câte ori, adică rar, îşi începea ritualul-scenetă cu trântitul de portofel, o lua în ordine: „Futu-le muma’-n cur de turci că ei m-au nenorocit, turcii şi nemţii şi ruşii!”
*
Pe urmă, când l-am găsit (era de un 1 martie ’90 cu soare şi cald), atârna în ştreang… În casa din Bucureşti, de la şosea, casa cu cireşul meu pus de bunicul, cireşul vechi şi înalt cât casa cu două etaje, cireşul meu uituc.

Și folosise, poate nu întâmplător, cureaua de „străjer” a mamei, cureaua, unul din nenumăratele mele obiecte vechi, magice cu care mă jucam când eram copil. Tatăl meu atârnând! Se legase de ţeava de gaz din dormitor…
Iar ăsta fusese doar ultimul din haita mea de monştri.
Monștrii născuți sub șenile, la Stalingrad.
Așteptându-mă răbdători, peste ani…
*
Dar tot în acei ani blânzi, de la începutul vieții mele de la Sinaia, unchiul Ahile, fiul lui tanti Nelly Pachmann, îmi povestea serile, cum el luptase la Stalingrad și cum scăpase de-acolo, din capcana aia nețărmurită, a morții.
Unchiul Ahile era ofițer al armatei române și în mod bizar, nu le spusese camarazilor nemți că el vorbea germana la perfecție, din familie. La fel cum o știa și străbunica mea, maica-mare cehoaica. Iar ea, la fel ca unchiul Ahile mai devreme pe Frontul de Răsărit, refuzase după 1944 să mai vorbească o boabă nemțește în casă… Doar pe tata, singurul ei nepot, îl mai ajutase maica-mare, în secret, să-și perfecționeze nemțeasca. De-ajunsese tata, inginerul de elită, să fie trimis de statul român, în tot spațiul german al lumii, după asta.
Pe când la Stalingrad, tocmai muțenia asta nemțească îl salvase pe unchiul Ahile și compania lui de soldați. Căci într-o noapte, el i-a auzit pe ofițerii germani cum șopteau între ei să abandoneze a doua zi poziția și pe români. Să plece, să se strecoare prin ceață și chiciură prin cleștele și printre tancurile rusești, cu soldații nemți în camioanele lor, rupându-se de ai noștri cu orice preț, fie și prin foc. Așa că a doua zi, unchiul Ahile și compania lui hărtănită de 45 de zile de asediu fără răgaz, au încercat mai întâi să-i oprească pe nemți, să-i ia și pe ei în camioane. Atunci a început măcelul. Românii și germanii s-au lichidat între ei, cu ferocitate. Până la ultimul glonț și până la ultima grenadă. Și ai noștri au scăpat vii, pe-un morman de cadavre nemțești și române. După care, conduși de unchiul Ahile, s-au târât zile în șir și-au ieșit din încercuirea morții, rusească.
Și abia când a murit Ahile Petrescu, matematicianul și profesorul de la Facultatea de construcții din București, am mai aflat ceva. Era mult după 1990, când era voie. Atunci, unchiul meu a fost îngropat cu Crucea de Fier pe piept.
*
De-acum haitele tancurilor sunt tot mai aproape. Vin peste noi zornăind asurzitor din șenile. Și de sub șenilele lor, zâmbește Apocalipsa.
La un Poker gigantic, jucată. La Stalingrad, la Pokerul lumilor, înghețat.
Pokerul jucat în orb, care cu bunic, care cu tații uitați acolo departe,
Pokerul pe care îl mai jucăm și azi, cu toții…
*
Poate că toate astea chiar le scriu în direct.
Printr-o legătură empatică cu Dumnezeu.
Ori numai cu un eu ciung de-al meu, poate…

Oricum, Pokerul negru mă umbrește și pe mine cu tiara-i debălăsată… Mă pipăie… îmi încearcă oasele și umerii înfiorător de volatili.
Tiara cu cili
definindu-mă:
eu, o palmă trimisă pe sărite, din genă în genă,
casierul de serviciu al strămoşilor mei,
întorcând obrazul întruna… în picioare, în genunchi și în corzi, într-un război al Lumilor,
personal…
*
Acum, între tancuri, la limita no man’s land-ul fluid pe care rușii îl sparg și-l împing, îl sparg și-l împing fără odihnă, prin viforniță – iubita s-a apucat să picteze.

De sub pensula ei, ca un psalm,
Cotul Donului explodează în miliarde de cuante de sânge!

Un general neamț se oprește mirat să privească-un minut, ce face iubita acolo, la Școala aia de pictură și poezie de la Stalingrad, constituită ad hoc –
culori prin teroare,
versuri prin moarte și sugrumare…

Din spatele generalului, câțiva panzer grenadiri se uită și ei mirați, sub grenade, gloațe și obuze, la picturile iubitei,
Pe când pășesc cu grijă printre morții cu mitralierele înfipte direct în carne…
*
Generalul neamț ordonă acum rezistența până la capăt.
Apoi, își începe impasibil ritualul. Cu un ultim efort, își saltă viscerele, încet înspre…
Noi ce să facem? Ne scoatem și noi din ranițe, binișor, cu mâini înghețate, visele noastre tumefiate… scurse în pământ la Stalingrad…
Visele noastre atârnând și ele, de viscerele generalului neamț…
Atârnând deodată cu zecile de divizii calcinate în capacana aia infinită – diviziile legate în fiare,
și-n pierdute poeme, legate…

Diviziile, deodată cu generalul dezvelindu-şi încet, într-o dimineaţă de psalmi asmuţiţi peste mare –
tigvele, de sub mângâierea dintâi,
a Pokerului fără căpătâi…
*
Așa am venit și eu pe lume.
Născut prematur, cu mult înainte de-a fi.
Născut într-o dimineață calmă de ianuarie 1943. La Stalingrad.

Acolo născut și crescut. Un erete,
la Stalingrad stropit cu benzină,
fără odihnă ținându-și cu furie de-atunci în clonț, chibritul
nicicând, izbăvitor…


PUNCTUL DE GRAȚIE
                                        – menuet şi scherzo –

Iubito, poate-ar trebui să mă priveşti mai atentă
în timp ce un zeu turmentat se chinuie să mă scoată din pamblica pălăriei
– eu sunt andrinsantul necunoscut –
zeul turmentat mă votează disciplinat: carne pentru moarte
noi, în camera noastră cea cu piscină cu mare – cu Marea Neagră, cu vapoare, faruri, Luna şi uragane, încastrate în bazin, scări de inox cu trepte din asteroizi,
poate, în timp ce tu tot încerci să erupi – sabie de radare trasă în safir, la Damasc, sub umărul lui Neptun, sabie din schisme lactee
şi până la sâni, până la gură, până la idealuri
te stingi tu, în piscina noastră cea cu mare,
în „2 Mai”-ul nostru de sală,
iubire indoor,
te stingi,
dintr-o pamblică,
dintr-o înfiorare…

LIPSA IUBITEI ÎN SÂNGE

Chiar la colţ stă un înger – chipiu, epoleţi, uniformă.
De la Poliţia îngerilor, cumva.
Într-o seară cum treceam înfrigurat înspre casă, m-a oprit:
– Mă, băiete, tu-mi pari cam nervos, fă-te-ncoa’!

(Ea se strecoară, se târăşte la mine în cearcăn,
în carnagiul ăla de vise,
îmi confiscă, întruna-mi stârneşte o hemoragie de îngeri
…)

– Şi-acu’ ian’ suflă-n balerca asta, să văd io ce-ţi poate pielea aia a ta, mi-a zis poliţaiul cu-aripi într-o seară, scoţând o fiolă cu solzi de Arhanghel în ea.
– Hm, aicea ieşi bine, da’ tu pe mine nu mă poţi păcăli, nu ţine, oi fi băut tu ceva înainte, vreun zer d-ăla greţos,
de poeme,
da’ tot puţi de la o poştă, a iubire! Azi scapi, doar amendă, da’ dacă te mai prind şi mâine tânjind, să ştii că
îţi salt permisul de om!
– Şi-atunci ce să mai fac, Poliţaiule, zi şi tu: iubitei să-i pun girofaruri la
pleoape? – i-am răspuns… răspundeam anchetat de un înger –

Pe când ea mereu amputată de-un fluviu, de-o mare,
Şi mereu crescându-i în loc
Un tigru pe-o cruce
Cu colţi de noroc


PE LA BIG BANG FĂRĂ UN SFERT

Singur în grădina Hesperidelor. Aici, moartea miroase a dedulcire,
a rozmarin,
a vulpi gingaș flămânzite la sân.

Peste tot adulmecă opricincii, câinii ăia în haite, cu petlițe bizare
(păsări de ceară, zăngănitoare).

Tu stai și aștepți. Alături, Regina din Saba, ucigașă,
renovată niţel,
mai adie-o duhoare,
un malaxor de stafii,
licitate de tine şi cu care te-mbii

Când nici spaimă și nici menestrel,
Înger la masa tăcerii, angajat în acord
în grădina ta zombie, în grădina-fiord
mai atingi o diluare
constantă-ntr-un fel…

Pe zidul grădinii, o mână a pictat o Apocalipsă și hazlie și cruntă: forme deviate, apariții amalgamate… ochi mari, suferinzi;
le privești lung: tot nu te recunoști în pozele astea haioase și nevrotice, făcute demult…

Ora exactă vine iar. Opricincii, Regina, merele daurite își încep valsul
– pas mărunt, pas bătut, pas scindat –
explodează toți deodată din zidul grădinii Hesperidelor:

un asalt imparabil în culori de must şi de mir,
o grijanie biruitoare,
festin de păsări de ceară, zăngănitoare
a început să mestece Lumea și o scufundă…

Lumea care tresare în somn la spovedania asta silită… periodic uitată, reamintită,
și adoarme la loc – un chit uriaș, împietrit
cândva într-un vis născut
pe la Big Bang fără un sfert…

CAPRICIU

Apa strânsă în urma unui pantof…

Sânii tăi au început să crească pe sub streșini,
lăstunii își fac cuib în ei și își cresc puii.
Din părul tău curg monezi,
eu le culeg și mă duc cu ele în oraș ca să-mi iau țigări,
și-un litru de nebunie…

De atâta tăcere, rujul buzelor îți va pili dinții,
îți va mușca degetele și visele,
Și tu te vei cufunda într-un somn de femur,
din piele îți vor răsări flori,
o seră întreagă va răsări prin porii tăi pufoși și moi,
și oamenii vor sta la coadă ca să le cumpere…

Apoi tu îți vei abandona trupul,
de exemplu, într-un pian;
vei încerca astfel, să urci mai bine până la râuri,
unde, de altfel, tu nu vei ajunge niciodată.

Vor veni ploi, vor veni secete, vor veni simfonii,
apa strânsă în urma unui pantof…

RITMUL CUANTIC AL FACERII LUMII

Ritmul ăsta bătut cu aripa de legiunile îngerilor dezlănţuiţi!
Îngerii zdrobind Lumea cu aripa, o portocală de fier şi de sânge,
Legiunile arhanghelilor Toboşari mărşăluind cu sălbăticie prin Valea Plângerii în ritmul înfiorător al aripilor ciocan,
Lumea zăngănind sub rănile, sub fantele lor orbitoare,
Lumea prinsă în gheare de rugurile trupurilor îngereşti…

Aripile zdrenţuite bătând ritmul deochiului,
sinucigaş,
ritmul cuantic al Facerii Lumii…

Data actualizarii: June 17, 2017

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close