Poemele celor 10 poeti preselectati, dintre care au fost alesi castigatorii

Ord. dupa

aruncată aiurea la poarta cimitirului. cine ştie de când stătea a...

PIRAMIDA DE MERE    În capătul dinspre şosea al livezii de p...

Sper să devin neabsentul absent sunetul casei mele praf în amurg ...

Istanbul În oraşul de pe Bosfor m-am rătăcit mulţi, foarte m...

mihai nu am sărit niciodată de la zece metri în râu. era mihai...

A fost o dată o zi. o zi care nu purta niciun nume al vreunei zile c...

TRUPUL EI FRUMOS CA O LUMÎNARE CARE ARDE ÎNTR-O BISERICĂ PĂRĂSIT...

doica lui Shakespeare după laborioase cercetări citiri în palm...

Secvenţă cum stăm noi aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în...

BALADA COLONELULUI ELF I. Nu-l dibuiam niciodată când venea lân...

Afiseaza

PIRAMIDA DE MERE   

În capătul dinspre şosea al livezii de pruni a bunicului,
ieşit din rând, se prăşise de la sine un măr.
Bunicul îi spunea Paznicul
căci toată vara veghea prunii şi se cocea hăt către toamnă
după ce prunele deveniseră demult ţuică.
Din merele viermănoase bunicul făcea tescovină
iar pe cele sănătoase le clădea într-o piramidă în beci.

Când mă trimetea bunica să-i aduc câte ceva de pe rafturi
mirosul de  mere mă ispitea şi mi-era ciudă
că nu puteam să fur nici un măr,
nici măcar pe cel din vârf,
piramida fiind mult mai înaltă ca mine.

La Sfînta Maria, de ziua bunicii, piramida se transforma
în plăcintă de mere. Abia de gustam. În mintea mea
tot răposata piramidă îşi răspândea efluviile.

La bombardamentele din 44
o bombă a distrus jumătate din livada de pruni
şi-a zgâlţâit din temelii casa. În beci
piramida s-a dărâmat şi merele s-au răspândit peste tot.
Am prins de veste şi-am dosit o droaie
într-o ascunzătoare de-a mea. A fost zadarnic,
fiindcă bunicul a înălţat zidurile dărâmate ale casei,
dar piramida de mere n-a mai clădit-o niciodată.

La puţin timp, bunicul a murit.
Era preot, purta anteriu, şi ruşii beţi dintr-un camion
s-au distrat grozav călcându-l.

În fiecare an, de ziua morţii lui,
cumpăr câteva kilograme de mere
şi clădesc în beciul casei mele
o piramidă.

MĂRTURIA

Era odată o ușă.
Pe ea intrai ca să te-adăpostești de gerul iernii.
Pe ea ieșeai vara în livadă.
Ore întregi stăteai pe un scaun sub mărul de lângă portiță.
Pe sub bolțile cu mii de mere
Vedeai sclipind în capătul livezii ușa.
O viață întreagă ți-ai petrecut-o așa.
Acum în boxa din pivniță într-un colț întunecos
Ușa nu mai e bună de nimic.
Livada nu mai e. Casa de la țară nu mai e.
Stai la bloc.
Urci cu liftul la etajul doi.
Când cumperi mere de la Megaimage
Parcă umblă pe tine un mușuroi de furnici.
În boxă încet-încet ușa putrezește.
Cum s-o arunci? La judecata de Apoi
Va fi singurul martor al vieții tale.
Te rogi Domnului să-i asculte și să-i prețuiască mărturia.

U Ș A

În zilele când mă simt grozav de singur
mă duc să revăd ușa din pivniță
îmi amintesc cabana de la Snagov
Eu eram tânăr ea era vopsită în alb
între soare și umbră miile de mere
își revărsau culorile-mprejuru-ne

Pot să cred că ne simpatizam
știu ziua când Marcu dulgherul a înjghebat-o
din câteva scânduri de brad
la cutremurul din 77 s-a prăvălit în livadă
și Marcu a lucrat ore întregi ca s-o repare
dar n-a mai fost ca la început
scârțâia fără ca nimeni s-o atingă
se deschidea tam-nesam
a început să-mi fie frică de ea

Cât am fost la Paris securiștii m-au dat afară din cabană
mi-au zvârlit lucrurile într-un garaj al școlii
n-am vrut să recuperez nimic din ele
doar ușa am luat-o la București
și-acum în boxa din subsol mă uit la ea
nu știu cât își mai amintește de toate aceste peripeții
e cariată putrezită vopseaua s-a luat în întregime
totuși simplul fapt că pot sta încă lângă ea mă mai alină
în fond lemnul și carnea omenească nu-s atât de diferite
ele sunt ca și lumina undă și particulă-n același timp
și trăiesc veșnic

DESTIN

Într-o dimineaţă o mâţă neagră
stătea pe gazonul policlinicii
când am deschis fereastra s-a speriat
şi-a ţâşnit într-un copac înalt

se uita de sus la mine
şi-n ochii ei era ceva care mă intimida

atunci
am luat o oglindă
şi-am început să proiectez mici pete de lumină
pe trunchi

pisica neagră cobora încet
să prindă petele de lumină
fără să ştie legată
de mâna mea tremurătoare
ca de-un destin

CELE PATRU SCAUNE
(aproape o rugăciune)

Azi dimineață patru scaune mi-au venit la poartă
și-au rămas acolo toată ziua dar nu le-am deschis
noaptea o furtună mare a potopit orașul

A doua zi cele patru scaune au venit iar
mi-am dat seama că sunt aceleași după
stropii de ploaie care încă nu se uscaseră pe ele

Nu știu ce impuls m-a făcut să le deschid poarta
au intrat și s-au așezat în cele patru colțuri ale curții
noaptea-ntreagă au rămas acolo scânteiau în lumina lunii

Au trecut mulți ani și – mă credeți sau nu –
nu mai am vești de la cele patru scaune
dar uneori în nopți cu lună ies afară

privind în cele patru colțuri ale curții
în van căci colțurile rămân goale și nu știu zău
dacă asta mă bucură sau mă-nspăimântă

FERICIREA

Nu mă mai supăr de nimic
tensiunea norilor nu mă mai sperie
sunt sigur că apele unui fluviu al lumii
au intervenit pentru mine
şi circuitul în natură nu se va dezechilibra

nu mai strâmb din nas
nu mai am toane
nu-mi mai permit să selectez între prieteni şi duşmani
oamenii în general mi se par obiecte reuşite
cu ochi mobili şi haut-parleur
în fine demni de luat în seamă
dacă n-ai apucat să te îndrăgosteşti deja
de o broască ţestoasă
fidelă şi aproape oarbă
bâjbâind printre teancurile de cărţi de pe podele
cu credinţa nestrămutată
că va ajunge undeva

când voi orbi şi eu
îmi voi înfrâna pe cât pot haut-parleurul
ca să nu-i creez vreun complex de inferioritate
şi muţi şi fericiţi vom continua
să bâjbâim amândoi printre cărţi

PLECAREA

Ce-ați zice voi
să plec departe departe
fără să-mi iau rămas bun
fără să las fereastra deschisă
sugerând discret florilor de măr
să nu mă mai spioneze în fiecare zori de zi
iar ciripitul precipitat al vrăbiilor
domolindu-l cu indolența pașilor mei
pe străzi tot mai necunoscute
e drept nu-i drept cine va ști să cântărească
în paza unui nor anii devin de nerecunoscut
iar secundele întorc mereu fețe mirate
spre răpăitul tobei din defileu

PE UN MOTIV BIBLIC

Nu dau doi bani pe casele în care n-a murit niciodată un om
cărămizi false ferestre privind în neant
prin odăi agonia unui necunoscut valorează mai mult
decât în teatre aplauzele la o piesă genială

Civilizații întregi zac pe fundul oceanelor lumii
oasele atâtor popoare în exod s-au transformat în bariere de corali
sceptrele de aur ale conducătorilor au ajuns în burta rechinilor
nu mai deschid fățarnicele ceruri propovăduite mulțimilor

Cele zece degete ale mâinilor noastre scrijelesc și azi în nisip semne indescifrabile
Murim și degetele noastre se închină către cele patru puncte cardinale
Poate va veni o zi în care ne vom aduce aminte cine am fost și unde am trăit
nisipurile care ne împresoară vor respira o clipă cu propria noastră respirație

SEMNALUL

lui Ion Pop

Ultima lumină a zilei se duce
În odaie se face frig parcă abia m-am născut
Singur mă culc singur mă scol mă risipesc printre zile
Care luminează scurt apoi se duc și ele

Apa din pahar e singurul meu prieten
Oglinda feței mele duhovnicul buzelor și-al limbii
În mijlocul luminii efemere stau mărturisind
Neînsemnătatea vieții mele

Și asta-mi dă bucuria pură a pietrei din râu
Care se străvede-n zori și dispare odată cu lăsarea nopții
Frig căldură soare umbră vizibil invizibil în mijlocul
Schelăriei universului stau și aștept semnalul

SUNT MIELUL…

Totul în jurul meu mă umilește
Pereții care stau pe loc
Ușile care aleargă departe
Străzile înzăpezite
Statuile care vomită
Copacii care-și joacă umbra la cărți
Prietenii care au milă de bastonul meu
Dușmanii care îmi laudă spițele bicicletei
Bancherii care-mi leagănă cenușa

Totul mi se pare fără noimă
Viața mea și viața celorlalți
Gândacul de sub pernă
Luna pe parbriz
Scrisoarea găsită în miezul unui stup
Sunt mielul care a murit fulgerat
Sunt furtuna care-a inundat odaia
O pereche de ochelari de soare
Plutea lângă fereastră

Data actualizarii: June 17, 2017