Poemele celor 10 poeti preselectati, dintre care au fost alesi castigatorii

Ord. dupa

aruncată aiurea la poarta cimitirului. cine ştie de când stătea a...

PIRAMIDA DE MERE    În capătul dinspre şosea al livezii de p...

Sper să devin neabsentul absent sunetul casei mele praf în amurg ...

Istanbul În oraşul de pe Bosfor m-am rătăcit mulţi, foarte m...

mihai nu am sărit niciodată de la zece metri în râu. era mihai...

A fost o dată o zi. o zi care nu purta niciun nume al vreunei zile c...

TRUPUL EI FRUMOS CA O LUMÎNARE CARE ARDE ÎNTR-O BISERICĂ PĂRĂSIT...

doica lui Shakespeare după laborioase cercetări citiri în palm...

Secvenţă cum stăm noi aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în...

BALADA COLONELULUI ELF I. Nu-l dibuiam niciodată când venea lân...

Afiseaza

Secvenţă

cum stăm noi aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în paturi de fier la perete
la etajul trei salonul unu salonul spânzuraţilor
salteaua-i subţire şi noi ne facem tot una cu fierul

năluci mov
sprijinind o ţeavă de calorifer fac filozofie la o ţigară pe balcon
câţiva bolnavi recită versuri de Nichita strânşi într-un colţ
iar marea-i zbârlită şi afară a nins ruginiu
frunze de aramă strivite

cei de la salonul trei
se preling pe lângă perete pe hol în şir indian
cei de la doi desenează curcubeie cu creta din când în când
mai trece câte o asistentă blondă bâzâind în zbor
ori levitând pe deasupra paturilor iar pe pereţii reci
e tot o fojgăială de gândaci vioi
ori de bolnavi şchiopi şi îngrijitoare cu mopul

– s-a înserat deja
noi cei din salonul unu
stăm tot aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în paturi de fier
la perete

Câmpia din inima mea
…când se naşte în câmpie un sat pământul se albeşte de trudă

cum mureau gutuile la fereastra mea
din adânc îmi ţâşnea un ţipăt mut ca o fiară
şi mă frângeam şi mă pierdeam şi mă uitam /într-o lume nebună
căci timpul te roteşte cu rost şi slavă, câmpia mea
venită din ţara luminii, din ţara lui soare răsare
şi te împrumuţi la nesfârşit stării de floare
iar dorul tău nu doare doar te moare /câmpie din inima mea

împleteam broboanele de lumină în fulgerări divine
pe sub duzii pitici pe sub prunii arşi în apus de soare
aruncam cu îngeri după cuci să plouă în livadă
ţigancă rudă /ieşi de ne rugă /roua ne udă /câmpia din noi

cum alergam pe uliţe cu praful fierbinte trecut peste glezne
în urma noastră nori groşi de ţărână de ziceai
că trec avioane sălbatice prin sat,
pe uliţă, cum se scurgeau din tâmplă până în suflet /până la glezne

cum spuneam, împleteam broboanele de lumină până când
se făcea un întuneric ud sub geana de lună
peste câmpia din noi, peste satul din umbră
peste păsările cerului peste amintirile cu miros de brumă
şi lacrima îţi curge tot mai grea
zi cu zi noapte cu noapte /până când se stinge

mie câmpia îmi vorbea
cu grâul ei cu păsările ei /cu batalioanele de maci
şi câmpul bântuit de umbre
şi vorbele ei sirene flămânde
după ce se hrăneau cu lumina-mi din ochi
mi se lipeau de suflet ca un timbru
de eram bolnav îşi schimbau cumva culoarea, putrezeau
atunci câmpia mirosea a cruce /văd îngeri învăluiţi în mov şi molii cu zăbale
din tălpi îmi creşteau rădăcini de maci peste smoală
pe umeri deodată răsărea luna ca o rană de aur /înmugurea lampa a fitil
mama aprindea candela să-mi descânte frica
fugi frică din carne şi fugi din vămi
îmi zicea de deochi de spaimă şi ură
îmi stingea cărbuni în apă sfinţită, apoi aprindea tămâie
şi abia atunci venea îngerul meu cu o singură aripă în vrie
nici nu începuse dimineaţa
când deodată clopotul spart de aer
a lovit vântul în dungă b-a-n-g, b-a-n-g!
mama scotea din ştergar pâinea şi o închina
apoi îmi rupea din ea o fărâmă

îngerii mai dormeau încă pe umărul de humă
în lăstărişul subţire de sub prunii stingheri
undeva la marginea câmpului de cânepă udă
uf, cum ţâşneau păsări măiestre din lanuri
pe sub gene până în ochiul înrudit cu plânsul

– îţi răzuiai ochii de lumină într-un alt timp într-o altă lume

aici în câmpie în vremurile vechi ne năşteam din lumină
câinii nopţii se înfigeau în noi a neputinţă
balaurii bătrâni cu paloşe lungi din argint
tu trăgeai cocoaşele puştii şi ţipai glonţul în plin
în oasele lunii, te aud parcă a moarte venind
întunecai şi lumea şi cerul şi focul sfânt
grâul se făcea întuneric în hambare
morile măcinau deodată prunci
ies mamele la marginea cerului să îşi boteze fiii
hei, voinice voinicele te scoală şi seceră grâul
cu lancea de fier cu braţul stâncă!

– noi bărbaţii câmpiei ne naştem în cer, cu luna în piept şi dorul în suflet

Poemul de miercuri

Dumnezeu ne-a chemat la el într-o după-amiază vară
ne-a dat câte un poem să-l scriem pe suflet cu un crin
cel mai greu se dăltuiau versurile clasice
se încăpăţânau mai tot timpul la nemurire literă cu literă
şi noi ne pierdeam răbdarea
ori căutam rime sublime în vinul prost
mai rătăceam şi printre alte poeme fără rost

în serele sticloase cu ciclopi
jumătate himere jumătate şchiopi
fratele meu geamăn s-a sinucis cu o frunză în somn
i s-a părut o crimă să atingă un poem cu un suflet de om
nu am plâns deloc despărţirea
pe atunci lacrimile mele îmă păreau nepreţuite
iar despre moarte mi se vorbise numai de bine

când toţi am terminat de scris poemul
sufletele noastre pline de versuri şiroind
deveniseră inutile
ca şi cum te-ai fi dezbrăcat de femeie pe întuneric
mi-am aprins o ţigară şi priveam
cum unii își aruncau suflete de-a valma
în groapa comună peste crinii rămaşi

Poemul de sâmbătă

e dimineaţă dar mai ales e sâmbătă aici
sâmbăta e o zi specială
asistentele nu mai târâie după ele cărucioare cu seringi
îşi fâlfâie halatele lor albe străvezii într-un zbor chinuit
se preling printre paturile noastre
ne mângâie pe frunte ne sărută pe tâmplă trist
și dispar în tăcere ca în ceață

prin salonul nostru mai trece şi moartea
deschide uşa şi ne face bezele
n-avem timp poate nici stare
e sâmbătă cum îţi zic
ne îmbrăcăm pijamalele de gală  şi ieşim încolonaţi
pe balcon să privim marea lacomi şi tâmp
aşteptăm să ne străfulgere sufletul fiorul ei clasic
ca şi cum am primi împărtăşania din urmă
destul că murim nefiresc încolăciți de umbre

cu degetul în sevraj desenez o floare pe geamul murdar
câtă plăcere poţi găsi în neputinţă în ratare
urletul lupului alb îmi stă de-o veşnicie în gât
nici nu mai sunt în stare să mă aud
îmi sfâşie doar tâmpla sunetulprelung ca o chemare

încă mai e sâmbătă totuşi cum îţi spun
gândacii mărşăluiesc cu miile
se scurg pe gresie şi zid
am prins unul şi i-am zis vasile
gândacul vasile
pe care l-am ţintuit cu-n bold şi l-am pus
la păstrare între orele stupide dintre noapte şi zi
în fiecare zi îi dau gândacului firimiturile ospăţului divin

cineva încă mai îmi poartă numele răstignit pe-un pat de spital
îmi e destul de uşor să îl divulg
îmi e milă și lene
și dacă tot e sâmbătă
am să intru în mare şi voi înota tot timpul promis
până duminică cum ți-am zis

Adagio

întotdeauna mi-au plăcut umeri tăi triști
brațele atârnând a lene obosite de nuntă
ori buzele crăpate de dorință
pielea nădușită cum mirosea a frumos a femeie
încăpeai toată în sufletul meu
cum dormeai într-un colț cu capul rezemat de o adiere

ești ca o floare știai
vei înflori divin sub dezmierdările mele
și eu ca o boare cu pielea felină te voi cotropi ușor
te voi învălui și țintui cu multă candoare
și-n cer te voi urca încet cu dor câtă splendoare
răbdare doar atât îți cer

am să te ascund în căușul palmei mele
și am să te acopăr cu săruturi și iubire
să nu te pierd și nimeni să te fure
aș înnebuni doar să te știu în alte brațe
să înflorești să te înalți în zări străine
am să te prefac în vin în pâine
sălbatic am să mușc din tine
și vinul am să-l sorb pe tot cu lăcomie în neştire

eu zic să zbori cât încă mai ai aripi
să nu sfârșești în brațele mele ca în lanțuri

Metamorfoze

cum se desprinde ochiul de pe luciul apei
negustorul de săbii cu tâmpla crestată
apoi omul de tinichea şi tu bându-ţi cafeaua
pe furiş sub norul de fum şi-o frunză de laur
cineva tot desenează o dungă verde pe hol
peste ochi şi noi alunecăm de-a lungul ei
murmurând cuvinte ciudate
un talmeş-balmeş şi nici nu ştiu cum
deodată se face înghesuială în ochiul tău stâng
un cui mustind a rugină în noapte
o trompetă beată şi un zgomot de paşi
în fereastra vecinului se dă Lost Highway
şi amintirile din ea se scurg până
sub caloriferul de fontă
lumina stinsă un ochi hulpav şi o pâlnie
din tablă cutată
ne prindem de carne cu spaimă, zuruind
până se face iar şi iar
dimineaţă
după care coborâm şi colorăm cerul cu albastru

Seceta a ucis toată câmpia din mine

e atâta căldură furioasă lăţită peste tot şi cumva soarele s-a prelins peste
bolta subţire umbra mi s-a lipit de asfaltul topit ies aburi în zare ca
nişte duhuri rele păgâne oraşul a înnebunit curge ca o lavă fierbinte
în câmpie peste ştiuleţii cărbune şi macii împietriţi ţăranii jertfesc puiul de găină
în lanul ars de porumb păpărudă rudă ia ieşi de ne udă arşiţa din gură
s-au răsculat toţi caii morţi din fântâni
cu aripile coaste cu mirosul greu de hoit ca nicicând străbat
zarea de-a lungul şi în lat peste dropii fripte la proţap peste scrumul ca rouă
ceva mai spre seară noi ne cărăm spitalele şi morţii în spate într-un
pelerinaj idiot pe câmpie până la marginea oraşului ucis toropit de căldură

— cum îngropăm lumina sub pietre să nu ne mai ardă tâmpla.

pe mirişti se aude un fâlfâit de oglinzi întoarse înnegrite de fum
cad cucii trăsniţi şi ţipetele lor se înfig în ferestre în oase de timp
bătrânii satului neputincioşi miopi adunaţi în cerc în livada de duzi
bat din picior şi în toaca de lemn invocă ploaia ori moartea deja nu mai ştiu
din curcubeul vechi cad culorile una câte una până la piele
hoţii de ploaie sparg lacătele nopţii şi fură tot întunericul din lume

rana din pleoapă tărâmuri cuprinse de febră în mine nu mai creşte lumină să ştii

Frica

în mine e spaima de singurătate laolaltă cu nevoia de singurătate
stau cuminţi într-un colţ ţinându-se de mână ca două orfeline ciudate
dimineţile mele sunt murdare prelinse din fructele nopţii
praf de rodie azvârlit într-o doară peste seminţele de cânepă

– lasă-mă să te blestem şi să te plâng ca pe o nălucă albastră

stau în patul meu de spital ca într-un cocon într-un hamac prins între muchii
germenul fricii îşi face loc printre coaste şi încolţeşte în ochi
răsare acolo ca un corn rugos de inorog ca un ţurţure de gheaţă palidă
ca între doi sâni lăptoşi de mamă lichidă ascunsă-n tranşee printre soldaţii morţi

– cum se înlănţuie moartea cu braţele când sunt inorog pe tărâmul dintre două vise

păduri de pin transformându-se în luntre aurii
cum coboară ele muntele de-a lungul albiei de râu
şi se sparg de pietre cu zgomot surd de lemn lovit cu piatra
cum îţi spuneam nici nu pot să dorm până când pe furiş
îţi strecor printre amintiri câteva capcane
pentru vulturi pleşuvi cu arc de oţel şi-un şarpe

Apocalipse provinciale

Cum ţâşneşte din mine câmpia udă
printre coaste spre zariştea cerească
credeam cumva că plouă în noi cu pâine
că în ochi ne răsare grâul fierbinte
iar câinii alergau bezmetici pe mirişti
şi muşcau luna de pulpe
ştiu bine că din glod se va naşte
copilul minune ascuns într-o noapte.

Îţi mai aduci aminte de îngerul care vroia să-mi vândă un câine?
Ne-am întâlnit în restaurantul gării
bea vodcă ieftină şi îşi plângea de milă
poate nu ştiai tocmai se întâmplă îmi zice
Dumnezeu a plecat şi nu se mai întoarce, eşti pregătit?

Să mergem zic şi îmi era frică
în mine crucea de lemn crescuse adânc în sânge
cuvintele magice neprihănite crestate în tâmplă scânteiau
simţeam cum mă înconjoară lumină şi duh
iar singura justificare a existenţei mele era învierea
– pentru a trăi veşnic mai întâi murim!

Cum ţâşneşte din mine împăcarea
în văzduh pe câmpie pe sub ape
o tăcere peste care mureau cucii
fâlfâitul aripii în liniştea morţii.

Polen de lună

am visat cum câmpia se frânge în două
cum roua se prinde de pleoape grea
prunul bolnav de frunză timpul îl moare
te aud cum respiri în lanul pitit
cum te ascunzi după ruguri în crucea luminii
învaţă grâul pe de rost îţi zic
şi fă-te pâine

când păşeşc pe mirişti simt toată puterea din bob
cum se repetă grâul în mori

cucii traduc pentru noi livada bătrână
pe sub tălpi se petrece rădăcina plăpână
miriştile se sting amurgul ne arde ochiul închis
peste mână viziunea ei de ciocârlie
câmpiei îi ninge cu păsări în vis

şi nu ştiu de ce nu-mi mai vin îngeri sub tâmplă
să își odihnească aripile în semnul crucii
în visul meu se frânge iar câmpia
cu zgomot și plânge

ce îndeamnă Doamne prunii să dea în floare?

Data actualizarii: July 17, 2017

  • George Terziu :

    Domnul Petre este un mare poet
    Este exemplu ideal in care poezia “bate” viata.
    Felicitari distinsului domn

  • By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

    The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

    Close