Poemele celor 10 poeti preselectati, dintre care au fost alesi castigatorii

Ord. dupa

aruncată aiurea la poarta cimitirului. cine ştie de când stătea a...

PIRAMIDA DE MERE    În capătul dinspre şosea al livezii de p...

Sper să devin neabsentul absent sunetul casei mele praf în amurg ...

Istanbul În oraşul de pe Bosfor m-am rătăcit mulţi, foarte m...

mihai nu am sărit niciodată de la zece metri în râu. era mihai...

A fost o dată o zi. o zi care nu purta niciun nume al vreunei zile c...

TRUPUL EI FRUMOS CA O LUMÎNARE CARE ARDE ÎNTR-O BISERICĂ PĂRĂSIT...

doica lui Shakespeare după laborioase cercetări citiri în palm...

Secvenţă cum stăm noi aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în...

BALADA COLONELULUI ELF I. Nu-l dibuiam niciodată când venea lân...

Afiseaza

TRUPUL EI FRUMOS CA O LUMÎNARE CARE ARDE
ÎNTR-O BISERICĂ PĂRĂSITĂ

– Marianei

Ce ochi are această femeie care nu eşti tu
spălînd rufele cu un detergent mîlos
prin care curg apele în care nu s-a înecat nimeni
deşi toţi s-au aruncat şi acum prin ele
înoată doar inima mea
într-un pustiu fără capăt,

ochi frumoşi,
ape adînci,
trup ca malurile pline de flori,

cum să mori într-o astfel de dimineaţă
cînd prin oraş trupul ei vine către tine
şi nu te găseşte acasă,
dîră de fum abia perceptibilă
din ţigara care se stingea odată cu ea.

Vecina

E mereu fericită, chiar şi atunci cînd înjură cu gura plină
de duduia mă-sii şi-şi face prost omul pe care l-a iubit
ca pe mătura cu care a măturat casa şi de zece ori pe zi,
chiar dacă pînă acum a schimbat-o de o mie de ori,
locul ei rămîne tot acolo, lîngă uşă,
să nu intre nimeni încălţat în sufletul ei,
ea spune un lucru de o mie de ori ca şi cum l-ar spune
atunci pentru prima oară,
ea e nuntă, botez, înmormîntare, parastas,
ea e bucătăria cu toate cratiţele şi tigăile ei,
ea e toată o flacără la care poţi coace ştiuleţi mari de porumb,
ea e cenuşa în care mocneşte jarul
care aprinde focul în fiecare dimineaţă,
ea e tot satul, casă cu casă, om cu om, faptă cu faptă,
cine cu cine, cînd, cum, unde,
ea e lunimarţimiercurijoivinerisîmbătă şi duminică
biserică în care intră păcatele ca rufele în
maşina de spălat,
ea e lumînarea care se topeşte împrăştiind lumină în jur,
candela, fitilul, uleiul, chibritul, tămîia,
arză-v-ar focul norocului şi puhoiul de blesteme
în care nu crede,
ea l-a văzut pe Dumnezeu dormind în patul ei,
l-a învelit să nu-i fie frig,
l-a iubit să nu-l poată uita, îl iubeşte să rămînă cu ea,
aşteaptă acum să răsară soarele de după dealul
lumii celeilalte unde, a auzit ea, nu mai apune niciodată,
ea e fericită chiar şi atunci cînd tristeţea îi iese din inimă
ca o bubă pe piele, pe care o unge cu alifii
şi o uită acolo pînă cînd cade, strivindu-se de pămînt
ca un ou lepădat de o pasăre în zbor,
cu ea poţi vorbi şi uita totul, pentru că îţi va reaminti totul
bucuroasă că te vede păşindu-i pragul,
o cafea, un ceai, un pahar cu vin, orice,
numai să-i spui da,
că şi din nu tot da face.

3. Ochiul

Cu o mie de ochi nu vezi mai mult decît cu unul,
dacă în faţa ta e un singur pahar, nu poţi vedea o mie de pahare
decît dacă ai băut cinci sute şi vezi dublu,
dacă dintr-o mie de ochi astupi unul, îţi rămîn
nouăzeci şi nouă de ochi cu care nu poţi vedea
mai mult decît cu unul,
dacă astupi ochiul cu care poţi vedea cu cît o mie de ochi,
nu mai vezi decît întunericul de afară
şi lumina din tine, dacă acolo a fost aprinsă
atîta timp cît ai avut ochii deschişi,
dacă nu ştii să priveşti, iarăşi nu poţi vedea ceea ce văd
cei care au învăţat să privească,
ce trebuie să priveşti, nu cei o mie de ochi trebuie să ştie,
nici măcar singurul ochi cu care poţi vedea cît cu cei o mie de ochi,
ci ceea ce inima ta clipeşte în tot sîngele tău
care rămîne în tine ca între maluri apele
cînd sunt stăpînite de gîndurile tale,
ele cînd vor să tragă pleoapele peste ochi,
casa rămîne în întuneric
şi numai hoţii rîvnesc la ea.

Inima

Eu văd acum inima ta în palemele mele sau
palemele mele sunt în inima ta şi se zbat acolo ca nişte peşti
în acvariu,
privesc pînă acolo şi-n ochii tăi se ascund toate
gîndurile mele perverse care sunt ca nişte vulpi
în preajma unui coteţ de găini,

inima ta priveşte în ochii mei şi dă palmele la o parte,
aruncîndu-le ca pe nişte peşti pe uscat,
prin sticla căruia se vede pustiul din care mă scoţi
ca pe o batistă din buzunarul hainei
în care stau
ca un iepure în preajma unui ogar gata să-l sfîşie,

ne privim aşa un timp,
apoi, ne spunem: peştii în acvariul lor,
vulpea prin păduri,
iepurele împănat în cuptoarul încins,
şampania pe masă,
patul ca o siberie în flăcări!

Stau aici ca într-un paradis uitat

Toate trenurile din lume pleacă acum fără mine,
de pe niciun aeroport nu zboară niciun avion în care
să fiu,  toate porturile lumii s-au închis, iar vapoarele
se scufundă la fiecare secundă în apele
în care eu nu înot,
toate staţiile de metrou sunt pustii fără mine,
nicio maşină nu mă digeră în stomacul ei nesătul,
nici caleştile, nici troicile nu mă duc de acasă,
pe nicio spinare de cal nu alerg dintr-o poştă într-alta,
pe bicicletele lumii pedalează toată omenirea,
numai eu, nu,
niciun mijloc de transport nu opreşte
în staţia în care eu aştept,

dar toate trenurile sunt triste,
avioanele par păsări care n-au nicio ţară în care să se oprească,
cîrtiţe oarbe prin galerii pustii sunt metrourile
în care eu nu mă aflu,
fiare vechi, rable în curţile ca nişte cimitire
în care nu mai aprinde nimeni lumînări
sunt maşinile care nu mai folosesc la nimic,
ce fel de fericire esta aceea spre care nu
se mai îndreaptă nicio caleaşcă, nicio o troică
pline de rîsete,
ce hipodrom poate fi acela pe care nu aleargă
niciun cal pe care să fiu eu, iar
lumea asta nebună alunecă fără niciun rost pe cîte două roţi
pe ale căror pedale nu odihnesc picioarele mele,
ce fel de maşini sunt acestea care nu opresc
în staţia în care eu nu mai sunt aşa cum se
aruncă în ele peste tot
toţi cei care înghit aerul ca pe o îmbucătură imensă
dintr-un măr minuscul
în care stă pitit un vierme şi speră că în curînd
va fi fluture –

de fapt cine sunt eu să pot fi acum în oricare dintre
vieţile lumii, cînd ştiu doar
că halba aceasta de bere n-o poate bea acum nimeni altul
în afară de mine.

Vedenie

Dacă eşti încă bărbat, nu te uiţi în oglindă
înainte de a ieşi din casă, te uiţi pe fereastră şi
dacă vezi vreo femeie prin preajmă, n-o lăsa
să treacă fără să te uiţi prin ochii ei la tine,

vei fi fericit abia către zori, cînd ieşi din inima ta
şi intri în inima ei, aşa cum fac razele de soare
prin vitraliul catedralei de peste drum,
de acolo încolo e treaba ei, ţie
nu-ţi mai rămîne nimic de făcut, doar atît,
să nu uiţi să te întorci seara prin aceiaşi ochi
în inima ei, unde ea deretică
aşternutul lăsat plin de cute după o viaţă de somn
neliniştit în inima ta, acolo unde n-a fost nimeni
atît de fericit ca acum
trupul acesta mărunt în care-ţi aşezi toate
trupurile tale bătrîne
adunate în acest trup tînăr care se uită
pe fereastră şi nu vede nimic.

Urme

Peste urmele tale, urmele tale care lasă în urmă
urmele tale ale căror urme le urmăresc
urmele urmelor tale din care abia de se văd
ca sub palimpseste vagi urme ale cuvintelor scrise
ale căror urme vin de undeva de unde nu se mai
vede nici o urmă din care să se desprindă
alte urme care să geamă sub greutatea
urmelor tale care te poartă urmă cu urmă
pînă unde se vor pierde în urmele
pe care nu le va mai urmări nimeni,
aşa cum se întîmplă primăvara cu urmele
care se fac apă în firele de iarbă
peste care coasa va lăsa în urma ei
urma cosaşului care nu va şti că sub urmele
lui sunt alte urme, alte pajişti,
aşa cum sub urmele tale se ascund
urmele tale care au lăsat urme care
urmăresc urmele urmeolor tale din care
cei ce vor şti să citească în palimpseste
vor găsi urma nprimului cuvînt scris
de la care a plecat următoarea urmă
pînă la ultima, care încă nu a lăsat
nicio urmă în urmă.

Femeia din cele două surori

Cînd era veselie în lume, cineva trebuia să caute într-o
scorbură la întîmplare pînă cînd scotea de acolo
pupăza plină de tencuiala cu care-şi păzea ouăle
mai ceva decît noi fericirea
devenită mult mai mică decît ouăle de prepeliţă
din punga pe care o ţineam ascunsă de ochii lacomi
ca stomacul vecinului care se uita în curtea noastră
ca la o comoară pentru care săpase de la naştere,

acum cînd este tristeţe, cel care ţine în mînă pupăza
este foarte fericit şi liber, ţopăie după alte
scorburi, pentru că lumea este plină de pupăze
prin tot felul de scorburi în cioatele
care nu mai lăstăresc ci fac ciuperci necomestibile
la care rîvnesc doar proştii –

veselia şi tristeţea sunt două surori, le-am văzut
desenate pe toate gardurile,
seamănă atît de mult, încît dacă nu eşti atent
te poţi lua cu una dintre ele şi nu ştii
pînă la urmă ce se alege cu tine,
trebuie să fii foarte atent chiar din clipa cînd se ridică
gardurile, să vezi apoi cine le desenează
şi abia după aceea să ţi-o aduci acasă pe cea care trebuie,

dar de unde să ştii tu în clipa de faţă
unde se ridică un gard, ce haimana desenează pe ele
chipul femeii care orice-ar născoci
te-ar face fericit.

O altă lume e la fel cu asta

Ieşi în oraş şi nu ştii încotro s-o apuci, peste tot
sunt cîrciumi şi tu eşti obosit ca o scîndură
în care toată ziua s-au bătut cuie,
cum să intri aşa într-o biserică,
nu este sărbătoare,
nu mai eşti fericit să ajungi la o femeie pe care
o găseşti peste tot şi tu eşti obosit
ca o scîndură din care s-au scos toate cuiele bătute peste zi,
unul singur ţi-ar trebui, să o aşezi în el ca pe haină în cuier
şi s-o priveşti aşa
cum plouă, cum ninge, cum e soare,
cum e zi, cum e noapte,

apoi
o iei aiurea şi nu nimereşti nicăieri, unde
de fapt doreai să ajungi, stai ce stai acolo şi pînă
la urmă te hotărăşti să mai oboseşti un ceas, două
într-o bodegă în care nu intră nimeni,
stai cu el la masă, el se ridică şi pleacă,
iar tu priveşti în golul în care te arunci
ca într-un sicriu fără fund,

în zori te trezeşti în altă lume
şi o iei de la capăt.

Bărbat care visează

Sunt o sută de femei aici şi nici una nu este vie,
apă în care să mă arunc şi a o sută una să mă salveze,
dar şi ea este mare moartă, sarea
de pe pielea ei îmi îndulceşte sărutul acru
pe care-l fac sul şi-l întroduc într-o sticlă
pe care o las în larg în speranţa că
a o sută doua femeie o va găsi,
mă vă scoate de acolo şi va simţi bucuria
cu care am murit cu celelalte tot de atîtea ori
de cîte ori îmi va citi bileţelul
pînă în fundul ochilor
unde mă va găsi pitit într-o boală de inimă
ca un trandafir plin de brumă,

dar cele o sută de femei nu sunt aici,
sunt îm altă parte,
acolo, o sută de bărbaţi în locul meu
le fac fericite, le scot în oraş ca pe nişte haine
pe care le priveşte lumea
care se-ntreabă ce-o fi cu omul ăsta atît de singur
prin oraşul în care toate femeile se ţin după el
şi el nu le vede,

de fapt nici bărbatul nu există,
nici oraşul,
nici lumea,
ci doar femeile care visează la mine, un bărbat
care visează la o sută de femei frumoase şi vii.

Lăsaţi-mă la masa mea de scris

Cele ale liniştii sunt în sufletul meu jucării de porţelan
cu care se joacă obraznic cei peste un milion de copii
pe care i-am adunat în mine ca într-o grădiniţă,
dintr-odată un milion de cioburi
îmi fac pielea palimpsest pe care încerc să-l redau aici,
dar în clipa următoare un alt milion de cioburi
scriu alte cuvinte peste cuvintele pe care abia
de le-am putut scoate de sub sîngele
cu care ei au început să deseneze chipul
pe care-l privesc în oglindă
şi nu-l recunosc,
citesc de sub praful adunat celelalte cuvinte abia vizibile,
care imediat se fac silabe,
silabele, litere,
literele, cicatrici peste care n-au fost aşezate niciodată bandaje,
uneori buzele unor femei le-au vindecat
şi acum îşi cer dreptul,

încerc să refac jucăriile, una cîte una
şi-mi ies tot felul de figurine colţuroase
ca literele disparate din palimpsestul
tras peste trupul omului ce se uită în cer
ca în blidul în care nu mai are nimic –

vino, aud în urechile pline de semne rupestre,
strigăte desenate pe cortex,
şoapte abia perceptibile,
un milion de strigăte,
un milion de şoapte,
doar cîteva săruturi aruncate ca nişte ingluvii
la tulpina unor copaci scorburoşi de cucuvelele
reconstituite din cioburile jucăriilor de porţelan
de cei un milion de copii pe care i-am adunat în mine
pînă la ultimul,
vino, te aşteptăm aici, să citim literă cu literă
puzzle-ul care a ieşit din mînuţile noastre obraznice
şi cuminţi –

voi veni, desigur, voi veni,
dar acum lăsaţi-mă la masa mea de scris,
unde scot de pe pielea mea doar cuvintele
care  vă aduc în faţa mea aşa cum v-am uitat
rînd pe rînd pînă la ultimul.

Data actualizarii: June 17, 2017

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close