Ord. dupa

Să încep ab ovo? Să nu încep? Incomodă ezitare, fraţilor, măcar...

Pe 14 ianuarie, Luca Pițu ar fi împlinit 75 de ani. Dar el ne-a păr...

În urmă cu treizeci de ani, Dan Merișca, figură legendară a fando...

Sorin Antohi, Jean-Jacques Askenasy Oameni şi patrii Is...

Revista italiană «Antarès» anunță pentru luna mai numărul speci...

Nu obișnuiesc să comentez public actualitatea. Paginile care urmeaz...

Muzeul Municipiului București vă invită să participați, pe data d...

Idei în Agora, LIX Jazz, cultură, libertate Virgil Mihaiu în dial...

Idei în Agora, LIX Ultimul copil al Imperiului. De la marginalii sov...

The Utopian Studies Society / Europe has some limited funds available ...

21st Conference of the Utopian Studies Society / Europe The Pasts a...

Idei în Agora, LVIII Ce-am avut și n-am pierdut: Securitatea Mariu...

Idei în Agora, LVII România și Europa. De la decalaje la convergen...

Idei în Agora, LVI Revoluție? Istorie, ficțiune, justiție Ga...

Idei în Agora, LV Contracultura: muzica și versurile Alexandru And...

Idei în Agora, LIV Pe drum, prin ceilalți, către sine IDENTITĂȚI...

Idei în Agora, LIII Situația studiilor literare Conferință de Mi...

31st Annual Conference of the Academia Europaea and 8th Annual Confer...

17-18 October 2019 Aula Magna, Rettorato, via Duomo 6, Vercelli

Idei în Agora / Ideas in the Agora (LII) The Peaceful Revolution in ...

The Museum of the Future Muzeul viitorului / Museum der Zukunft Publ...

Idei în Agora Ideas in the Agora (LI) 1989 in the Balkans: Annus hor...

Fourth Royal Colloquium Under the High Patronage of HRH Prince Radu...

Idei în Agora / Ideas in the Agora, L 1989-2019 From Dystopia to Pos...

Idei în Agora XLIX Cum a devenit reprezentabilă România? Catagraf...

Afiseaza
comentarii

Să încep ab ovo? Să nu încep? Incomodă ezitare, fraţilor, măcar că nu am nici un suvenir intrauterin cu Decompozitorul din Răşinarii Sibiului,  indimenticabilul personagiu al restituitei noastre conversaţii postloviluţionare din toamna anului 1991, iar dicţionarul de literatură contemporană hexagonală, diriguit de Pierre de Boisdeffre (dar cadouat subsemnatului de profesoara Sanda Stavrescu, nepoata noiciană), şi crohmălniceana exegeză a literaturii române interbelicoase le voi fi consultat acribios davnim-davno, între 1966 şi 1970, vreme a studiilor mele superioare de filologie, contemporane, ele, cu începutul ceauşinei Epoci de Aur, şaizecioptismul sorbonard, ecloziunea revistelor studentine din Valahia, invazia sovietică a Cehoslovaciei… et tout le toutime. Via Ovid. S. Crohmălniceanu  întîlneam  excerpte mustoase din  Schimbarea la faţă a României, prin Boisdeffre aflam de existenţa acelui Précis de décomposition pe care aveam să mi-l şi procur la cursurile de vară din 1969. Doar că, atunci cînd, naiv şi de bună credinţă, îi propuneam nepoatei noiciene, responsabilă cu cercul ştiinţific al studenţilor de la Secţia de Franceză, să tematizăm, la una dintre întîlnirile mensuale, aventura cioraniană, aceea, verişoara Siminei Noica, foarte se panica şi de puşcăria Unchiului Dinu îmi gavarea, prilejuită, între altele, de o faimoasă scrisoare primită dinspre un prieten îndepărtat.

Exemplarul de buzunar fesier din Trac­tatul despre descompunere aveam să-l păstrez asupra mea, şi chiar permanent, în timpul lunilor de armată, la Bucureşti, unde doar camarazilor Paul Grigoriu, Gicu Postolache şi Sandu Vornicu îl arătam discretamente, duminica, zi de neinstruiri militare. Cu ultimul şi cu Sergiu Streza, viitor popă vatican, urma să implementăm întîia din cele trei troici la care voi fi fost arondat pînă la Loviluţia Decabrie din 1989. Căci, proaspăt întors din corvoada soldatescă, îl rugam pe unul dintre foştii mei profi de elucubraţii marxiene, Tudor Ghideanu, să-mi împrumute, pe numele lui, din Fondul S şi pentru lectură în sala cad(av)relor didactice de la Biblioteca Universitară Centrală, Schimbarea la faţă a României, conspectată apoi meticulos în scopul unei perfecte dezintoxicări de naţionalism ceauşiu, nombrilism moldaviu şi entocentrism infanteriu.

Ne întîlneam tustrei, seară de seară, într‑o infirmerie a căminelor studenţeşti copouane, Sergiu Streza, Sandu Vornicu & Mandea, carele, bidiviu mijlociu al troicii, vocaliza pasagiile cele mai extravagante, neconsemnate în opul crohmălnicean, din La Trans­figuration de la Roumanie, despre: cele două milenii de subistorie, ţara noastră ca realitate doar geografică, tragedia culturilor mici, trecutul iubit cu o ură grea, Bucureştiul menit preschimbării într-un Constantinopol al Balcanilor… i tak dalşe. Eram cu toţii sensibili la dimensiunea critică, deconstructoare a stereotipiilor  baştinale, nu la exaltările privind o nouă ordine politică, aducătoare, aceasta, de schimbări la faţă spectaculare. Din ediţia intîi a valentin-lipattienelor Valori franceze, deduceam, cam tot atunci, şi forţa stilistică a fragmentului stîrnitor de scandal din Mica teorie despre destin, capitol esenţial pentru noi, din La Tentation d’exister…

Tot în 1971 obţineam la schimb, dinspre antecitatul Tudor Ghideanu, Le Mauvais Démiurge. Mi-l dădea contra unui exemplar nou-nouţ din Mitologiile roland-barthesiene, trebuitoriu lui pentru o doctorală teză, şi nici azi nu cred că am pierdut la schimb, opul cioranian stîrnindu-mi interes către curentele heterodoxe ale Antichităţii şi Evului Mediu, Leisegang, Hans Jonas, Puech, René Nelli, scrierile Catarilor şi… restul. Restul? Păi, Eric Voegelin şi Alain Besançon, să spunem, adicătelea interpretatorii glorioaselor învăţături marxo-staleniniene drept gnoze degradate, sincretisme de trei lulele, ghiveci de ideologeme, ori ai partidului clasei muncitoare drept o elită de mai-ştiutori cinici, pezevenghi, pragmatici, amorali + puşi pe cobîlţîiri istoriale remunerante. Dar, vai, prima troică se destrăma văleat 1975, odată cu emigrarea lui Sergiu Streza în Italia, prin USA, întru studii înalte la Academia Gregoriană. Nu curgea însă multă apă pe valea Bahluiului şi se înfiripa o a doua troică, alcătuită din Liviu Antonesei, Valeriu Gherghel, redactori la Opinia studenţească, şi  cel ce vă spune, prezentamente,  poveşti de adormit adulţi culţi, troică unde mă trezeam iar trăpaş mijlociu sau, ca mai vîrstnic, primus inter pares.

Fireşte, aflîndu-se sub cenzură Cioran, izbuteam cel mult, graţie complicităţilor amicale, să strecurăm din el titluri ori citate, fără a‑l numi, în studentinele publicaţiuni Dialog sau Opinia. Mai mult, Liviu Antonesei stînd în bune relaţii cu  Cătălin Bordeianu, nepotul directorului Bibliotecii Universitare Centrale, obţinea să i se aducă acasă, pe tăviţă de argint, exemplare din cărţile româneşti ale Decompozitorului, iar pe unele reuşea să le şi fotocopieze graţie unor complicităţi  – mulţumită unor solidarităţi – lăturalnice, în timp ce eu receptam ca dar de la profesorul Ion Condrea, colecţionar de vechituri livreşti + tablouri, o copie din ediţia princeps a Schimbării la faţă, ce avea să-mi fie confiscată  la percheziţia din 1983, şi de la poetul fotbalist Eugen Suciu, una din Metafizica lui Nae Ionescu.

Anul 1979, pe de altă parte, îi şi data constituirii oficiale a Cercului Veteranilor Dia­logici, stahanovişti ai întîlnirilor intelectuale lunare în diverse locuri microfonizate, precum redacţia Dialogului, sediul revistei Cronica ori biroul romancierului  Corneliu Ștefanache de la aceeaşi Bibliotecă Uni­versitară Centrală. În acest context, şi la sugestia poetului Mihai Ursachi, asumam  două comunicări, urmate de niscaiva dezbateri şi făcătoare de oarece valuri,  comunicări instalate solid sub intitulanţa  Doi precursori ai umanismului socialist: Divinul Marchiz de Sade şi Emil Cioran. Fiindu-le limpede că am sărit calul şi ne dăm în stambă nepermis de tare, organele de sub ceauşia burtică, securienii, ne-or strigat: Halt! Şi: Niet! Prudenţi, lăsam totul baltă, apucîndu-ne de altele.

Pînă, aproximativ, în 1980 perdurează a doua troică. După aia, ne duceam fiecare în trebile lui, Valeriu Gherghel şi Liviu Antonesei lăsîndu-se atraşi tot mai puternic în sfera de înrîurire – precumpănitor modelatoare, prea puţin catalizatoare – a Criterioniştilor + a filozofului Constantin Noica, des venitoriu prin Dulcele Tîrg al Iaşioţilor, unde îl aştepta şi o iubită cu dublă întrebuinţare. La acea dată, eu, deşi Georges Bataille nu-mi era strein, blanchotizam în draci, din motive profesionale, lautréamontologice şi teziale, punînd, împreună cu Dan Petrescu & Sorin Antohi, redactori  vremelnici ai revistei Dialog, de o nouă şi ultimă troică, obiect al percheziţiilor + anchetelor pretoriene din 18 mai 1983. Or, se întîmpla că primul, căsătorit cu sora fostului său coleg de facultate Ioan Petru Culianu, dezvolta, în periodul acela, o curiozitate cu adevărat epistemologică pentru Mircea Eliade, a cărui literatură ficţionară îl incita la elaborarea unei lucrări de referinţă în teoria fantasticului şi a alteia, blindată cu bibliografie maximală, despre tentaţia Orientului la interbelicii valahi. Sorin, pe de altă parte, ştudinte mai bătrîior, deci foarte copt, doct în SF şi imaginar utopic, se vedea remotivat în alegerile sale după cetirea capitolului Mecanismele utopiei din împrumutata de la mine Histoire et Utopie. Era în joc o înrîurire doar catalizatoare, blagian vorbind, şi la el, ca şi la Mandea. Dar ce însemnează ea, înrîurirea catalizatoare a Decompozitorului, dacă nu îndemn de a fi noi înşine, de a ne prelungi cerceturile şi alimenta curiozităţile strict personale, induse sau nu de alţii ori de lecturi secrete, rare, interzise, uneori numai neaşteptate, îndemnul, dară, de a ne crea – dacă măcar de a mima – propria noastră diferenţă, specifică, patafizică, stilistică. Unde? În eseu, în scriitura fragmentară, în articolul circumstanţial, în studiul de specialitate + în… praxa discipulicidului, incitîndu-ne aşadar, dinspre Silogismele amărăciunii, să ucidem învăţăcelul din noi în loc de a ne paricidiza magiştrii prilejuali, dar şi să luam cu  cîini la goană alumnii prea pupincurişti, prea imitaci, din jurul nostru, incapaci, ei, să se federeze cu noi într-o conspiraţie a inegalilor, a singularilor, a individualilor, a celibatarilor metafizici. La Sorin Antohi, rezultatul cel mai băţos al impactului cu Omul din Răşinari avea sa fie o carte, în limba franceză, de cioranologie pură, nemurită la Editura L’Harmattan şi, totodată, contribuţie inocolibilă, dinspre un istoric profesionist al ideilor, la exegeza cîtorva motive tari din Schimbarea la faţă a României şi Mica teorie despre destin. Mai ales că, recent, a ieşit şi, făptuire a lui Alain Paruit, versiunea hexagonală a opului problematic, retitulat La Trans­figuration de la Roumanie. De unde, încă o dată, temeinicia incursiunii antohiene în Selbsthass, evidentă, şi ea, la o relectură actualizatoare.

La mine, în rivalitate cu studiul lui Sorin, se iţeau Sentimentul românesc al urii de sine, un titlu cioranoician mai degrabă şi o tematizare qui vaut ce qu’elle vaut, plus nişte puneri în valoare ale textulelor Decompozitorului, două la număr, din Comoedia anului 1943. […]

Sursa: ObservatorulCultural.ro


Experiența pe acest site va fi îmbunătățită dacă acceptați folosirea de cookie-uri. Mai multe informatii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close