Ord. dupa

Sorin Antohi , Jean-Jacques Askenasy Oameni şi patrii I...

Revista italiană «Antarès» anunță pentru luna mai numărul speci...

Nu obișnuiesc să comentez public actualitatea. Paginile care urmeaz...

Muzeul Municipiului București vă invită să participați, pe data d...

Idei în Agora, LIX Jazz, cultură, libertate Virgil Mihaiu în dial...

Idei în Agora, LIX Ultimul copil al Imperiului. De la marginalii sov...

The Utopian Studies Society / Europe has some limited funds available ...

21st Conference of the Utopian Studies Society / Europe The Pasts a...

Idei în Agora, LVIII Ce-am avut și n-am pierdut: Securitatea Mariu...

Idei în Agora, LVII România și Europa. De la decalaje la convergen...

Idei în Agora, LVI Revoluție? Istorie, ficțiune, justiție Ga...

Idei în Agora, LV Contracultura: muzica și versurile Alexandru And...

Idei în Agora, LIV Pe drum, prin ceilalți, către sine IDENTITĂȚI...

Idei în Agora, LIII Situația studiilor literare Conferință de Mi...

31st Annual Conference of the Academia Europaea and 8th Annual Confer...

17-18 October 2019 Aula Magna, Rettorato, via Duomo 6, Vercelli

Idei în Agora / Ideas in the Agora (LII) The Peaceful Revolution in ...

The Museum of the Future Muzeul viitorului / Museum der Zukunft Publ...

Idei în Agora Ideas in the Agora (LI) 1989 in the Balkans: Annus hor...

Fourth Royal Colloquium Under the High Patronage of HRH Prince Radu...

Idei în Agora / Ideas in the Agora, L 1989-2019 From Dystopia to Pos...

Idei în Agora XLIX Cum a devenit reprezentabilă România? Catagraf...

Idei în Agora, XLVIII Moderația O istorie intelectuală și politic...

Idei în Agora, XLVII Autolatria. Mitologii și istorii ale identită...

Idei în Agora XLVI Literatură, cultură şi societate românească...

Afiseaza
comentarii

Nu obișnuiesc să comentez public actualitatea. Paginile care urmează sînt o excepție, așa că le extrag în avanpremieră dintr-un manuscris de notații sporadice, Idei și zile. Pentru ca acesta să devină vreodată carte, chiar și însemnările succinte, inițial numai pentru mine, ar trebui explicitate, cam în maniera de mai jos. Din fericire pentru toată lumea, aceasta nu e o perspectivă realistă…

Prezențe românești

În zilele de 14 și 15 martie, spațiul mediatic național a repetat ad nauseam, așa cum face cu orice se consideră la noi breaking news (chiar orice!), postarea pe Facebook (FB) de pe 14 martie a ambasadorului român la Paris, Luca Niculescu, despre un album de benzi desenate (BD) inspirat de Cioran, On ne peut vivre qu’à Paris. Informația a fost distribuită prompt pe FB și de ICR Paris, fiind reluată (patriotic, fiindcă nu era o realizare proprie) pe 19 martie în bilanțul săptămînal al instituției, și el difuzat masiv. Albumul de 96 de pagini (formatul clasic) a apărut la prestigioasă editură Rivages (asociată cu Payot) pe 10 martie 2021.

Cioran BD: umbra lui Tintin

Editura își promovează produsul în următorii termeni: „Cioran devient ici un personnage de bande dessinée, le Tintin de la philoso­phie“ [s.m.]. Mesajul a devenit, desigur, viral, deci va conta remanent și în viitorul sondabil, grație algoritmilor folosiți de motoarele de căutare, această formă digitală de tiranie a majorității. Umblînd pe net după Cioran vom da peste Tintin; și, tot dadaist, viceversa. Nu cred că toți francofonii înțeleg, chiar ajutați de Google, ce înseamnă a fi un Diogene al secolului al XX-lea, cum se spune la începutul textului promoțional citat. Dar toți știu cine este Tintin. Această afirmație e oarecum valabilă și pentru marele public global nefrancofon. Cum se spunea cîndva, dacă n-au citit cartea, au văzut filmul. Astfel, „scepticul de serviciu al unei lumi pe sfîrșite“ e pe cale să devină un arhetip sau măcar un clișeu obscur al culturii populare, cel puțin al secțiunii sale BD. Nu intru aici într-o analiză a universului BD și a variantelor ori derivatelor sale mai mult sau mai puțin înrudite: comic stripsfumettimangaanimecartoons, filme de animație computerizată, filme tradiționale, jocuri video, haine, produse de papetărie etc. Dar aș vrea să adaug informațiile minime pentru a înțelege știrea de mai sus dincolo de viața ei precară: cîteva secunde pe FB înainte de a intra în neantul epocii noastre iconodule, cînd prezența e o formă neglijabilă și efectiv neglijată, nu doar precară, a absenței. Nici măcar nu ne mai putem încrede într-o uitare parțial reversibilă prin eventuale cercetări istorice viitoare, așa cum se mai  întîmplă cu  yesterday’s news.

Desenatorul: Patrice Reytier

Desenatorul acestui Cioran tendance Tintin (cf., mutatis mutandis, un slogan din 1968: Je suis marxistetendance Groucho), Patrice Reytier, este un veteran al culturii BD. Îmi amintesc, ca să dau un singur exemplu, ilustrațiile lui la Jules Verne, Misterul camerei galbene, publicate în 1986 de celebra revistă de BD Je bouquine. Ca mulți desenatori de BD, Reytier este și un om articulat, care citeș­te și gîndește, un rebel, un anarhist, un visător contracultural. De pildă, pe 22 aprilie 2021 va aduna în volum și ilustrațiile sale la opera poetului scoțian Kenneth White, spirit afin, vagabond boem, homo viator, inventatorul geopoeticii (din punctul meu de vedere, o formă particulară, oarecum ingenuă, de geosofie). Albumul, La voie du vide et du vent, anunțat de Editura Rue de l’échiquier, e în același format clasic, folosind structura preferată de autor, mult exersată în periodice: serii de trei desene pe o temă dată plasate în josul paginii de revistă, asamblate cîte trei pe pagină la reluarea în volum. Avanpremierele, ca aceea din revista canadiană Entrevous (octombrie 2019), sînt promițătoare: reveriile grafice ale lui Reytier corespund reveriilor poetice ale lui White, legate de spații mentale și geografii simbolice de pe tot globul (inclusiv din Balcani), adică de experiența interioară a călătorului, nu de cea consumist-hedonistă a turistului.

Știrea nu este chiar o noutate

Dar Reytier a început încă de acum cîțiva ani să-l prezinte pe Cioran în format BD. Nu știu dacă voia să creeze un Tintin al filozofiei. Și nici vreun Corto Maltèse, cum ar fi spus poate mai bine acum editura – dar fanii aceluia sînt mai puțini, deci impactul comercial ar fi fost mai mic. Judecînd după cadrul în care a fost plasat, cred că proiectul său a țintit mai departe și mai sus. Serialul Cioran al lui Reytier a fost găzduit din 2013 de una dintre publicațiile lui Alain de Benoist, Éléments. Titlul complet al revistei (format A4, apariție bi- și trimestrială, între 66 și 96 pp.) este Éléments (pour une civilisation européenne). Le magazine des idées. A fost înființată în 1973, cînd Alain de Benoist, autor precoce și extrem de prolific încă azi, se afirmase deja ca lider al curentului La Nouvelle Droite – înfiin­țase în 1968 la Nisa celebrul Groupement de recherche et d’études pour la civilisation européenne (GRECE). Cititorul va găsi lesne pe net revista, precum și, pornind de la aceste referințe, tot ce mai trebuie pentru a cunoaș­te omul și fenomenul, inclusiv publicațiile din aceeași familie, Krisis (trimestrială, fondată în 1988) și Nouvelle École (anuală, fondată în 1968), ambele tematice (cel puțin printr-un nucleu tematic), format carte. Ca și cărțile propriu-zise din aceeași constelație, multe semnate de Alain de Benoist, cele trei periodice abordează (primul, mai succint, mai jurnalistic și mai legat de actualitatea politico-ideologică) teme și autori care s-ar putea grupa cel mai bine în categoria heteroclită, ambivalentă, programatic metapolitică și metaistorică, a antimodernismului. O rapidă enumerare, în ordine aleatorie: autohtonism, indo-europeni, antici greci și romani, vechi germani, revoluție conservatoare, geopolitică, identitate națională, suveranism, mondializare, imigrație și „marea înlocuire” a populației occidentale, comunitarism, religie, teologie politică, declinul Occidentului, anarhism, islamism, corectitudine politică, valori tradiționale etc.; Nietzsche, Georges Sorel, Heidegger, Carl Schmitt, Knut Hamsun, Ernst Jünger (și fratele lui mai tînăr și mai puțin cunoscut, Friedrich Georg Jünger), Oswald Spengler, Charles Maurras, Clausewitz, Machiavelli etc.

Așadar, Cioran se potrivea perfect în acest context. Alain de Benoist însuși introducea succint primul grupaj de trei desene, care relua titlul legendar „De l’inconvénient d’être né“, apărut în Éléments (nr. 148, iulie-septembrie 2013, p. 5), arătînd că Patrice Reytier era deopotrivă cititor al lui Cioran și al revistei. De altminteri, editorialul lui Alain de Benoist a fost adesea ilustrat cu portretul său făcut de Reytier în stilul portretului lui Cioran, iar o copertă importantă pentru programul publicației și al curentelor de care se leagă îi prezintă pe Alain de Benoist și Éric Zemmour în aceeași viziune grafică. Iată o selecție a titlurilor instantaneu evocatoare date de Reytier grupajelor sale Cioran în perioada 2013-2017 (în paranteză, numărul în care au apărut): „Occident“ (149, 151, 152), „Vertige de l’histoire“ (154), „De l’inconvénient d’être né“ (156, 158, 159, 162), „L’escroc du gouffre“ (157, 165), „Inconvénient“ (161), „Atrophie du verbe“ (163), „Religion“ (164).

Există, ca și în cazul desenelor inspirate de Kenneth White, o extensie francofonă canadiană a celor inspirate de Cioran, în special în revista al cărei titlu indică deja influen­ța acestuia, L’Inconvénient (v. numerele 76 și 78 din 2019), precum și, chiar în anii de început ai colaborării cu Éléments într-o revistă destul de apropiată cultural-ideologic periodicele lui Alain de Benoist, pentru care am găsit numere din perioada 2006-2014: Reli­gions & Histoire – acolo tema desenelor lui Reytier era „Cioran et la religion”.

De la BD la antimodernism

Nu mă pot ocupa aici de antimodernism într-o manieră suficient de tehnică, deopotrivă pe plan conceptual și istoric. Am făcut-o cu alte prilejuri, singur sau alături de alții, în conferințe și în scris, ca în volumul colectiv Modernism şi antimodernism. Noi perspective interdisciplinare, București: Editura Cuvântul și Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române (2008) și mai ales ca în textul scris împreună cu Balázs Trencsényi, „Approaching Anti-modernism“, apărut ca introducere la volumul coordonat de Diana Mishkova, Marius Turda și Balázs Trencsényi, Discourses of Collective Identity in Central and Southeastern Europe (1770-1945). Texts and Commentaries, Volume Four, Anti-modernism: Radical Revisions of Collective Identity (Budapesta-New York, CEU Press, 2014, pp. 1-43, tradus ulterior în română și maghiară). Acest din urmă studiu îl poate ajuta pe cititorul interesat să-l plaseze pe Cioran, oricît ar fi el de inclasabil, într-un orizont în care acesta devine cu adevărat inteligibil. E un gest hermeneutic obligatoriu, tot așa cum este acela de a citi în centrul și în palimpsestul operei sale francofone, cu referințe și aplicații transistorice, interculturale și general umane, opera sa românească, în strînsă legătură cu existența sa aici, cu naționalismul său revoluționar, excepționalist și delirant, antifrastic și paradoxal, mistic și spiritualist, agnostic și apocaliptic, apoteoză febrilă a stigmatului și ontologie etnică marcată de imanența și iminența neantului. Înainte de a fi cosmic și după ce deschiderea universală dintotdeauna a autorului (lumea este gîndită întotdeauna dintr-un loc anume) și-a acoperit și relativizat izvoarele, neantul lui Cioran a fost valah. Iar înainte de a fi sceptic și stoic sau, mai bine zis, înainte de a încerca să fie (nu doar să pară) astfel, Cioran a fost un entuziast al dezastrului ca sfîrșit ideal al istoriei, al ordaliei care transcende (eludează?) justiția, al apocatastazei ca transfigurare finală și sublimare. Am observat de multe ori că mulți dintre exegeții români ai lui Cioran, ca și cei străini cu care emulează (mimetic, strategic, oportunist) și care au măcar scuza că nu cunosc sau nu înțeleg România lui, sînt incapabili să lege particularul și universalul acestui autor exponențial și obsedant.

Antimodernismul, astăzi

O extindere a analizei la antimodernismul actual ar merita întreprinsă cel puțin prin studii serioase de caz, fiindcă antimodernismul (nu văd necesitatea unui termen nou, construit cu prefixe ca neo- sau post-) s‑a dovedit, cum se spune astăzi despre prea multe care nu sînt astfel, extrem de rezilient, supraviețuind o vreme mai mult sau mai puțin clandestin, revenind în sfera publică la început marginal, încă prudent și eufemistic, ca un fel de ketman, pentru a se asu­ma apoi (aproape) complet și a se angaja în luptă deschisă cu orientările și doctrinele democrației globale canonice, în special cu cele reunite vag în ultima generație istorică sub eticheta political correctness.

După Al Doilea Război Mondial, cariera antimodernismului părea încheiată, din cau­za filoanelor, curentelor și personalităților sale care intraseră într-un fel sau altul, mai mult sau mai puțin intenționat/con­știent, pe tragica slippery slope care ducea de la revoluția conservatoare la fascism, nazism, dictaturi, război total și genocid. Așa cum știm din cazul românesc și putem extrapola la întregul Est (există mari diferențe empirice, dar abordarea lor în epocă a fost unitară, întărindu-le retrospectiv dimensiunile comune și comparabilitatea), regimurile impuse de sovietici au tratat antimodernismul și pe exponenții lui fără menajamente, amalgamîndu-i sumar în categoria dușmanilor de clasă (ceea ce era exact) și în cea a criminalilor de război (ceea ce nu se putea argumenta juridic, deși se putea acuza moral, în toate cazurile). În anii 1950, cenzura americană militară, apoi civilă, dar controlată de serviciile secrete, împreună cu proiectul american de reconstrucție, reeducare și democratizare de sus în jos a Europei pînă la Cortina de Fier,  precum și autocenzura operată de veteranii antimodernismului, mai ales de teama consecințelor juridice și civice ale redeschiderii unor dosare interbelice, au generat mai multe mutații ale marilor paradigme culturale, ideologice, politice și istorice de pînă la jumătatea anilor 1940. Cea mai importantă a fost dez-istoricizarea culturii, a societății, ca și a științelor sociale și umane, în special prin apariția unor noțiuni și practici ca acelea grupate la noi în categoria autonomia esteticului. Nu s-a vorbit de autonomia filozoficului, lingvisticului, sociologicului etc., dar disciplinele de profil și-au extirpat ori revizuit dincolo de orice posibilitate de recunoaștere istoriile interbelice respective.

A fost un prim pas decisiv și în direcția uitării acelor istorii complexe, devenite aroape ininteligibile pentru generațiile postbelice. Structuralismele de tot felul au consfințit această transformare și au relansat produc­ția academică înainte de ridicarea clasicilor stîngii din anii 1960, care au construit o nouă versiune a ideologiilor, politicii, societății, culturii și disciplinelor socio-umane. Acesta este fundalul emergenței imediat postbelice a unei versiuni amnezice și utilitariste a noțiunii hegeliene de postistorie, al cărei pionier a fost Alexandre Kojève. Am mai scris despre asta, nu insist, dar trimit din nou la densa carte a lui Lutz Niethammer, scrisă cu colaborarea lui Dirk von Laak, Posthistoire. Ist die Geschichte zu Ende? (1989), pe care am tot recomandat-o zadarnic editurilor românești la începutul anilor 1990. La noi, ca în toată cultura populară globală, a cîștigat abordarea triumfalistă americană a lui Francis Fukuyama, elev al lui Allan Bloom (ceea ce explică influ­ența lui Kojève) devenit gînditor geostrategic neocon. Niethammer, care se apropia de Walter Benjamin și Școala de la Frankfurt pentru a depăși noțiunea de progres și, în genere, teleologia hegeliană a sfîrșitului istoriei, s-a ocupat de cîteva figuri elocvente ale postistoriei private (dacă pot sugera o definiție sintetică) ca Kojève, Ernst Jünger, Paul de Man, Arnold Gehlen, Hans Freyer, precum și, mai în fundal, Heidegger, Carl Schmitt și alții. Așadar, această formă de postistorie avea enormul avantaj de a-i scuti…filozofic pe protagoniștii antimodernismului interbelic, inclusiv pe unii dintre cei care coborîseră foarte jos pe acea slippery slope de care vorbeam mai sus, de consecințele morale și juridice ale trecerii lor prin Istorie. Poate nu întîmplător, anul 1989, cînd s-au exprimat despre postistorie (fiecare în felul lui) Fukuyama și Niethammer, marchează o altă etapă a intrării în cele două tipuri de postistorie, cea legată de experiența comunismului de stat estic și a tovarășilor săi de drum vestici. Du­pă încă o generație istorică, putem și trebuie să discutăm întreaga istorie intelectuală a antimodernismului și a postistoriei. Conti­nuitățile sînt la fel de importante ca dife­rențele și rupturile

Înapoi în mainstream?

Pentru a încheia acest prea rapid tur de orizont al antimodernismului și postistoriei, aș vrea să semnalez la fel de rapid o ten­dință relativ recentă și rapid ascendentă de (re)mainstreaming, de normalizare fără disciplinare a antimodernismului și a diverselor curente înrudite și/sau situate, într-o topologie rudimentară, la stînga și la dreapta lui, uneori secante ori separate doar de frontiere poroase la care se poartă micro-războaie culturale hibride. (Să nu subestimăm importanța acestora pentru apariția unui discurs, a unui cîmp cultural, a unor alianțe și influ­ențe reciproce.) Cum arătam mai sus, antimodernismul a început să revină la suprafață chiar în timp ce noua paradigmă a stîngii occidentale se afirma ca unică formă legitimă (moral, ideologic, civic, politic, intelectual, cultural, artistic etc.) de viață: sfîrșitul anilor 1960. Re-istoricizarea culturii occidentale în anii 1980, cînd postmodernismul cucerise o poziție dominantă pe piață, dar nu avea totuși monopol, a fost deopotrivă simp­tomul și motorul unei reveniri publice a memoriei colective. Însăși tema memoriei a devenit cam pe atunci centrală, semiotica redescoperea cultura și istoria, istorismul german intebelic era redescoperit după o lungă tăcere.

Pentru a da un exemplu direct legat de argumentul central al acestui text, plec de la o amintire. La Paris, unde am trăit ca bursier în perioada 1990-1992, Alain de Benoist era practic nefrecventabil chiar de către cineva ca mine, outsider balcanic postcomunist de la care nu se aștepta nimeni la gîndire critică. În mediul liberalilor tocquevillieni-aronieni și în cel al istoricilor anticomuniști (existau persoane care circulau între ele, ca Pierre Manent), în care eram eu prezent, Alain de Benoist era persona non grata, iar periodicele și volumele lui ori coordonate de el nu erau citabile. În ultimul deceniu, Alain de Benoist dialoghează public, în periodicele sale, în conferințe și seminarii, la televiziuni digitale și pe YouTube, nu doar cu figuri mai excentrice, dar omniprezente și astfel aproape metapolitice, ca Michel Onfray, ci chiar cu mulți corifei ai liberalismului menționat. De la o vreme, acesta a devenit tot mai apropiat de conservatorism, parcă printr-o imitație a colegilor și prietenilor americani, care evoluaseră de la Tocqueville, printr-un liberal-conservatorism oarecum anacronic, de secol XIX european, spre poziții neocon. A-i vedea pe Marcel Gauchet și pe Pierre Manent în paginile și pe coperta revistei Éléments era pînă acum zece ani aproape de neconceput. Iar a-i vedea primiți sau comentați cu deferență și respect era chiar de negîndit. O circulație similară de idei și autori leagă, nu numai ocazional, și publicații mainstream de dreapta ca Le Figaro cu periodice de dreapta radicală, care luptă pentru un statut și un tratament standard, ca Valeurs actuelles și extensiile sale. Zemmour, de exemplu, pe care l-am semnalat deja în compania lui Alain de Benoist, colaborează permanent la Le Figaro, e prezentat mereu admirativ de Valeurs actuelles, care-l consideră nu doar un polemist și un lider intelectual important, ci și prezidențiabil.

Nici în Europa Centrală și de Est lucrurile nu stau altfel: „iliberalismul“ unui Viktor Orbán (ca să fiu elegant pentru o clipă), cu tot amalgamul său cultural-ideologic naționalist/suprematist maghiar aproape caricatural (de frații săi inamici români ce să mai vorbesc?), sau evoluțiile și figurile comparabile din Cehia și Polonia ne arată și ele că antimodernismul, departe de a fi o relicvă sau o referință anacronică, este impenitent și resurgent, luptă pentru a deveni onorabil, inconturnabil, chiar indispensabil. Și, așa cum vom vedea, poate, mai clar în viitorii ani, means business. Mai exact, unfinished business.

Cioran și Tintin

În aceste condiții, cît și ce fel de Tintin va deveni Cioran? Îl va face versiunea Tintin mai cunoscut pe Cioran sau îl va înlocui? Ce avatar al lui Cioran va cîștiga în imaginarul global? Spre deosebire de Tintin, o creație ex nihilo, Cioranul BD (și din toate celelalte domenii înrudite) are la origini un om real și o operă reală. Dar oare contează asta pe TikTok ori în universul Dark Web? Și Dracula, compatriotul lui Cioran și al nostru (contemporanul nostru e chiar mai bine zis pentru cineva nu doar immortal, ci undead), are la bază un personaj real. Cine știe, poate asta e șansa lui Cioran de a ieși în fine, fie și numai după moarte, dintr-o istorie și din multe istorii în care nu și-a găsit niciodată liniștea.

Pe 8 aprilie se împlinesc 110 ani de la naș­terea lui Cioran. În lumina celor de mai sus, puteam scrie prima dintre nașterile sale.

Sursa: https://www.observatorcultural.ro/articol/cioran-le-tintin-de-la-philosophie/

Cioran parle avec Luca Pițu et Sorin Antohi.

Chez Cioran et Simone Boué, le 5 octobre 1991.

Photos de Cioran par Sorin Antohi. Photos de groupe par Simone Boué, Luca Pițu, Sorin Antohi. Montage son et images par Daniel Cățoi.

Le livre basé sur l’entretien.

Pour marquer le 110e anniversaire de la naissance de Cioran.


Experiența pe acest site va fi îmbunătățită dacă acceptați folosirea de cookie-uri. Mai multe informatii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close