Sorin Antohi

Pe 7 noiembrie 2018, la invitația Facultății de Litere a Universității din București (organizatori: Cristina Bogdan și Cătălin D. Constantin), am ținut o primă conferință cu acest titlu, cu următorul preambul:

Apropierea datei de 1 Decembrie 2018 găsește România deopotrivă într-o criză profundă pe mai toate planurile și, oarecum compensatoriu, într-o frenezie carnavalescă a memoriei sociale. România Mare (nu România, cum pretinde logo-ul oficial) împlinește 100 de ani și este pusă obsesiv (și diletant — pînă la anacronism, nonsens și kitsch) în scenă pentru generațiile actuale — ca ficțiune retrospectivă a consensului național. (Pentru scenariștii și regizorii de bună credință ai acestui spectacol, o ficțiune edificatoare și pedagogică. Din punctul de vedere al majorității comanditarilor, persuasivă ori de-a dreptul manipulativă.). Dar, fără a mai vorbi de eterogenitatea lor (etnică, lingvistică, socială, educativă, confesională etc.), aceste generații sînt socializate și resocializate în epoci diferite precum și, încă mai important, în culturi istorice și regimuri de istoricitate diferite (pînă la tensiune, conflict și excludere reciprocă). În consecință, memoria noastră socială nu poate fi tratată ca și cum ar (putea) fi un bloc fantasmatic al unanimității regresive, ci înțeleasă ca un sistem interactiv și dinamic de memorii sociale concurente, problematice, fragmentare, discontinue, instabile, fluide. Adică istorice. Cu toate acestea, un festival interminabil și ubicuu al discursului epidictic despre trecut, prezent și viitor – pe scurt, “Cântarea României Mari” –, s-a suprapus peste viața noastră publică, reușind deseori să înlocuiască istoria cu ucronia patriotardă.

Dar care este istoria ideii de România Mare? Cum au decurs cele (aproximativ) două decenii ale istoriei României Mari? Și, în fine, cum a evoluat memoria publică a acelei perioade? Iată marile întrebări la care vreau să răspund succint, sintetic și critic.

Filmul serii de 7 noiembrie 2018, realizat de Nicu Ilie, include conferința propriu-zisă, precum și o sesiune finală de întrebări, comentarii și răspunsuri. Va fi postat pe canalul YouTube B-Critic în cursul lunii decembrie.

Conferința de pe 8 decembrie 2018 a fost ținută în cadrul reuniunii Forum Principium, organizată de Wili Batha). Filmul a fost realizat de Bogdan Covaliu. Alexandru Dan Ciochină mi-a făcut o scurtă și caldă prezentare (care nu apare în film). Deși au titluri identice, iar unele aspecte de bază sînt tratate în ambele intervenții, cele două conferințe nu se suprapun, ci sînt complementare.

În jurul minutului 23:30, din motive tehnice, nu s-a filmat un fragment din expunere în care am prezentat foarte succint, ca exemplu de demonstrație deopotrivă erudită și (pentru mine) neconcludentă a tezei persistenței autohtone a conștiinței romanității, sinteza clasică a lui Adol Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei. Lucrarea, indispensabilă și astăzi pentru discuția temei, a fost realizată acum aproape jumătate de secol. Ediția a II-a revăzută și adăugită (București, Editura Enciclopedică, 1993) conține și o prețioasă anexă despre geneza și tribulațiile primei ediții. Acestea începuseră cu scandalul respingerii politice și din motive “omenești, prea omenești” – toate, legate de resurecția national-ceaușistă a dacismului — a tezei de doctorat pe care se baza cartea. Cînd filmul se reia, după o sincopă observabilă, conferința mea continuă cu referințe la argumentul central al acestei opere, dar tot fără a intra în detalii tehnice. Subiectul ar merita un colocviu și un volum colectiv. Din păcate, s-ar face fără Adolf Armbruster însuși, un admirabil învățat sas cu sentimente patriotice românești, dispărut prematur.

Sorin Antohi

Conferences (19)

România Mare. Idee, istorie, memorie