Ord. dupa

România Mare. Idee, istorie, memorie Conferință de Sorin Antohi...

Miercuri, 7 noiembrie 2018, începând cu ora 18,00, va avea loc în S...

The Armenian Genocide: History, Memory, Responsibility International ...

Under the Auspices of the Royal Family of Romania   THE ROY...

Seria de conferințe “Teoria României”. Patru secole de autoscopi...

Seria de conferințe “Teoria României”. Patru secole de autoscopi...

Morus and His Legacy. Humanism, Utopia, Modernity Second Helion Int...

Seria de conferințe “Teoria României”. Patru secole de autoscopi...

First Helion International Conference Utopia, Science Fiction, and ...

Diversitatea uitată a României ISTORIE, PATRIMONIU, MEMORIE Si...

Humanism and Utopianism HISTORICAL AND CRITICAL PERSPECTIVES Interna...

Specificul național PERSPECTIVE ISTORICE ȘI CRITICE Domeniul R...

The Utopia of Theatre and the Forms of Stage (Re)Construction L’U...

The Berendel Foundation, London University of Leicester’s Centre fo...

18-22.VII.2012, Villa di Corliano (Pisa) ERANOS. The New Cycle. ...

Intercultural Humanism Conference Series HUMANITY AND INHUMANITY T...

Titu Maiorescu Romanian Cultural Institute in Berlin in cooperation...

Historical Studies: Disciplines and Discourses An International Con...

Regional Seminar on Recent History International Conference Rece...

Afiseaza
comentarii

Seria de conferințe “Teoria României”. Patru secole de autoscopie națională

Organizatori: Asociația Orbis Tertius / A Treia Lume, Asociația Alexandru Ioan Cuza, Institutul de Studii și Cercetări Simbolice, Direcția Județeană Iași pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național, Complexul Muzeal Național Moldova

Parteneri: Primăria Municipiului Iași, Oxford Brookes University, Comisia Româno-Americană Fulbright, Serviciul Județean Iași al Arhivelor Naționale, Aaylex, export-club, Trivium. Revistă de gândire simbolică, Societatea Muzicală

Parteneri media: TVR Iași, Radio România Iași, Suplimentul de cultură, Observator cultural

 

IDENTITĂȚI FLUIDE ÎN SPAȚIILE ROMÂNIEI MARI

Istoricitate, interculturalitate, normativitate

CONFERINȚĂ INTERDISCIPLINARĂ

Iași, 7-9 aprilie 2017

Palatul Culturii (Sala Voievozilor) și Muzeul Memorial “Mihail Kogălniceanu”

În Schimbarea la față a României (1936), Cioran scria: “Dacă nu vom avea atîta tărie și atît orgoliu pentru a ne reface din sîmbure existența, în zadar mai facem teoria României.”

Din păcate, majoritatea proiectelor noastre luminoase au eșuat, au întîrziat, au durat puțin, au lăsat slabe urme în istorie și în memorie. Din fericire, au eșuat și proiectele noastre întunecate, delirante ori (sin)ucigașe. Am plătit scump pentru toate. Și am produs o vastă bibliotecă autoscopică națională, de la cronicari la bloggeri: metadiscursul, dublul fantasmatic al unei practici istorice carente ori absente. Ne-am dovedit mai buni la teorie decît la practică…

Seria de conferințe și publicații Teoria României”. Patru secole de autosocopie națională, inițiată și coordonată de Sorin Antohi, analizează deopotrivă această bibliotecă și istoria care a inspirat-o, conceptualizîndu-le riguros și plasîndu-le în context comparativ, dialogînd (auto)ironic și (auto)critic cu remarca a lui Cioran. În acest cadru, noțiuni și realități complexe ca România și românii sînt mai judicios plasate între astfel și altfel, între tautologie și paradox, între utopie și apocalipsă, între “sentiment tragic” și deriziune.

Pînă acum, proiectul include volumul colectiv România Mare Revisited. Pluralitatea din unitate (în curs de apariție la Editura Polirom), precum și conferințele Specificul național. Perspective istorice și critice (Sinaia, Domeniul Regal, 30 noiembrie-1 Decembrie 2013), Diversitatea uitată a României. Istorie, patrimoniu, memorie (Iași, Muzeul Unirii-Tîrgu-Neamț, Primărie, 23-26 octombrie 2014), România Mare: idee, dezastru, victorie, apogeu (1913-1938) (Iași, Muzeul Memorial “Mihail Kogălniceanu”, 21-23 octombrie 2016; secolul care a urmat Marii Uniri va fi explorat prin încă două conferințe programate la Iași în 2017, respectiv 2018). Într-un spirit afin cu seria amintită au avut loc alte două conferințe, inițiate de Vintilă Mihăilescu: Este România altfel? Avatarurile excepționalismului românesc (Iași, Muzeul Memorial Mihail Kogălniceanu, 30-31 octombrie 2015, organizată în maniera seriei de Vintilă Mihăilescu și Sorin Antohi) și Excepționalismul românesc: discurs și realitate (București, Muzeul Național Cotroceni, 19 februarie 2016,  organizată de Vintilă Mihăilescu). Volumele colective bazate pe toate conferințele menționate sînt în pregătire. Unele comunicări au fost deja sau vor fi publicate într-o primă versiune de revista Trivium.

Conferința de față este dedicată identităților fluide în spațiile României Mari. Sintagma identități fluide, tautologică pentru unii și scandaloasă ori de-a dreptul absurdă pentru alții, comportă o discuție serioasă, atît la nivel conceptual (începînd cu însuși conceptul de identitate și cu acela, încă mai problematic, de identitate colectivă), cît și la nivel empiric. Contrar vulgatei istoriografice național(ist)e, identitățile nu sînt stabile, date, cosmice, atemporale, reificate, ci fluide, liminare, perpetuu negociate de actorii istorici (de la indivizi – inclusiv cu propriul sine mereu schimbător – la grupuri, societăți, instituții) în contexte complexe, dinamice, interactive.

 

PROGRAM

Vineri, 7 aprilie, Palatul Culturii, Sala Voievozilor

19:00-19:30 Vernisajul expoziției „Iașul evreiesc“ (Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Iași). Expoziția pune în valoare documentele și imaginile legate de comunitatea evreiască pe care le are în depozite Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Iași, în special fondul personal Ițak Schwartz-Kara, prezentat pentru prima oară publicului. Vorbesc: Sorin Antohi, Florin Cântic și Rodica Iftimi – autoarea expoziției.

19:30-21:00 I. Sesiune de deschidere

Introducere, Moderator: Sorin Antohi

Mihai Spăriosu, „Centru, margine și identități liminare în regiunile frontaliere”

Alexandru-Florin Platon, „Imaginarul identității etno-naționale în România modernă”

21:00-22:00 Recepție

Sîmbătă, 8 aprilie, Muzeul Memorial Mihail Kogălniceanu”

9:30-11:30 II. Bucovina, Basarabia, Banat

Moderator: Alexandru-Florin Platon

Andrei Corbea-Hoișie, “Homo austriacus/homo bucovinensis. De la identitatea multiplă (Mehrfachidentität) la identitatea ‘fluidă’“

Andrei Cușco, “’Scenariile alternative’ ale românității basarabene la începutul secolului XX”

Victor Neumann, „Identități multi- și interculturale în România interbelică: studiu de caz privind Banatul Timișoarei”

11:30-12:00 Pauză de cafea

12:00-14:00 III. Țigani/romi, români, evrei

Moderator: Vintilă Mihăilescu

Petre Matei, „Dileme și jocuri identitare: ‚țigani‘, ‚romi‘ sau ‚români‘ în România Mare?“

Răzvan Pârâianu, „În vremuri de urgie. Evreii din România între integrare și sionism“

Florin Cîntic, „Rădăcini intelectuale ale viziunii lui Vasile Conta asupra evreilor“

14:00-15:30 Pauză de prînz

15:30-17:00 IV. Aromâni, români, germani

Moderator: Andrei Corbea-Hoișie

Steliu Lambru, “Colonizarea și românizarea Cadrilaterului. Noua identitate a aromânilor în România Mare”

Remus Gabriel Anghel, Ovidiu Oltean, „Instituții ale minorităților etnice și identități transnaționale. Perspective din spațiul transnațional româno-german”

17:00-17:30 Pauză de cafea

17:30-19:30 V. Teoria și practica identității românești

Moderator: Victor Neumann

Vintilă Mihăilescu, “Ne-am dovedit mai buni la teorie decît la practică…Modernitate, identitate și escatologie”

Marius Turda, “A deveni român: de la teorie la practică”

Sorin Antohi, “Comment peut-on être Roumain? Răspunsuri istorice, sociale și culturale la o întrebare metafizică

Duminică, 9 aprilie

Vizită la monumente istorice și obiective culturale din Iași

 

PARTICIPANȚI

Remus Gabriel Anghel (Cluj-Napoca)

Sorin Antohi (București)

Florin Cîntic (Iași)

Andrei Corbea-Hoișie (Iași)

Andrei Cușco (Chișinău)

Steliu Lambru (București)

Petre Matei (București)

Vintilă Mihăilescu (București)

Victor Neumann (Timișoara)

Ovidiu Oltean (Cluj-Napoca)

Răzvan Pârâianu (Târgu-Mureș)

Alexandru-Florin Platon (Iași)

Mihai Spăriosu (Athens, Georgia)

Marius Turda (Oxford)

Remus Gabriel Anghel

Cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale din Cluj Napoca și membru în Școala Doctorală de Științe Politice și ale Comunicării a Universității Babeș-Bolyai din același oraș. Licență în Sociologie și masterat în Antropologie Culturală (Universitatea din București), Bursă Marie Curie (Torino), doctorat în Sociologie (Universitatea Bielefeld). A efectuat cercetări și a publicat pe teme precum etnicitate, migraţie, transnaționalism, migraţie iregulară. Împreună cu István Horváth, a coordonat volumul colectiv Sociologia migrației. Teorii și studii de caz românești (Polirom, 2009). Dintre cele mai recente publicații, volumul de autor Romanians in Western Europe: Migration, Status Dilemmas, and Transnational Connections (Lexington Books, 2013, 2015).

Sorin Antohi

Născut în 1957 la Târgu-Ocna. Istoric al ideilor, eseist, traducător. A făcut studii de Engleză, Franceză (Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași) și Istorie (EHESS, Paris). A predat mai ales la University of Michigan, Ann Arbor; Universitatea din București; Central European University, Budapesta – unde a fost și pro-rector academic, șef de departament, director fondator al Pasts, Inc. Center for Historical Studies; a făcut cercetări, între altele, la institute de studii avansate (Stanford, Berlin, Essen, Viena). A coordonat proiecte și rețele de cercetare, colecții de carte (actualmente, împreună cu Chun-chieh Huang și Jörn Rüsen, Reflections on (In)Humanity, la Vandenhoeck & Ruprecht și National Taiwan University Press); a fost în conducerea unor instituții, organisme profesionale (între altele, membru în biroul Comitetului Internațional de Științe Istorice), publicații, fundații; a (co)organizat conferințe, seminarii, școli de vară. A ținut conferințe și comunicări în peste treizeci de țări. A publicat cinci volume de autor (unul la Paris), șase de convorbiri (cu: Adrian Marino, Mihai Șora, Alexandru Zub, Moshe Idel, Virgil Nemoianu, Cioran și Luca Pițu), șapte coordonate (unele în colaborare), șase traduse din franceză și engleză (în colaborare cu Mona Antohi), precum și texte de mai mică întindere.

Florin Cîntic (semnătură de autor: Florin Cântec)

Născut în 1962 la Suceava. Eseist şi istoric al culturii, cu studii de filosofie şi istorie la Universitatea “Al.I.Cuza” din Iaşi (1986), de istorie şi civilizaţie europeană la Institut National des Langues et Civilisations Orientales, Paris (1992) şi managment cultural în Danemarca (1996). Doctor în istorie intelectuală la Universitatea “Al.I.Cuza” din Iaşi, sub conducerea acad. Alexandru Zub (2002). Director al Arhivelor Naționale Iași. Profesor univ. asociat la Univ. “Al.I.Cuza” din Iași, expert UE în management cultural, Visiting Scholar la New York University (2004) si Fulbright Visiting Professor la Chicago University (2005-2006). Membru al Uniunii Scriitorilor din România, a publicat numeroase studii ştiinţifice, eseuri şi articole în publicaţii academice sau reviste de cultură din ţară şi străinătate. Printre publicațiile sale: Vasile Conta. Viaţa şi opera, Iaşi, Editura Princeps Edit, 2005; Arheologii spirituale. Studii de istoria culturii, Iaşi, Editura Timpul, 2004; Memorie şi uitare în cultura română. Cazul Vasile Conta, Iaşi, Editura Timpul, 2003; Vasile Conta. Scrisori şi documente inedite, Iaşi, Editura Convorbiri literare, 2003. O serie de opere apare la Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași.

Andrei Corbea-Hoișie

Născut în 1951, a făcut studii de Germanistică, Românistică și Istorie la Universitatea din Iași. Doctorat în filologie la Universitatea din București. Profesor de literatură germană, șef al Catedrei de germanistică a Universității din Iași. Fost Bursier al Fundației Alexander von Humboldt la Universitatea din Konstanz, Fellow al Centrului Internațional de Studii în Stiințele Culturii din Viena. Profesor asociat la universitățile Paris 8, Siegen, Fribourg, Viena, Ecole Pratique des Hautes Etudes-Sorbonne, Ecole Normale Supérieure (titular al Catedrei Blaise Pascal, 1998-1999), Konstanz. Expert al Institutului de Științele culturii al Academiei Austriece de Științe.  Membru al Academiei de Științe din Erfurt, doctor honoris causa al Universității din Konstanz. Director al Editurii Universității “Al. I. Cuza” din 1990.  Numeroase publicații de teorie literară și estetică, istorie literară comparată, istorie culturală și socială consacrate cu precădere Europei Centrale. Cele mai recente: Politik, Presse und Literatur in Czernowitz 1890-1940. Kulturgeschichtliche und imagologische Studien, Stauffenburg Verlag, Tübingen, 2013; Irreführung der Dämonen. Acht Essays zu Gregor von Rezzori (în colab. cu Jacques Lajarrige), Parthenon Verlag, Kaiserslautern-Mehlingen, 2014; Pluralität als kulturelle Lebensform. Österreich und die Nationalkulturen Südosteuropas, (coord. cu Harald Haslmayr), Lit Verlag, Berlin-Viena, 2013; Zeitungsstadt Czernowitz. Studien zur Geschichte der deutschsprachigen Presse der Bukowina (1848-1940), (coord. cu Markus Winkler și Ion Lihaciu), Parthenon Verlag, Kaiserslautern-Mehlingen 2014. Kulturen an ,Peripherien‘ Mitteleuropas (am Beispiel der Bukowina und Tirols (ed. cu Sigurd Paul Scheichl), Editura Universității « Alexandru Ioan Cuza », Hartung-Gorre Verlag, Iași/Konstanz, 2015.

Andrei Cușco

Născut în 1982 la Chişinău, şi-a obţinut în 2008 doctoratul în istoria comparată a Europei Centrale, Estice şi Sud-Estice la Departamentul de Istorie al Universităţii Central-Europene (CEU). Interesele sale de cercetare se axează pe istoria modernă a Europei de Est, istoria comparată a imperiilor din spaţiul Eurasiei, istorie intelectuală şi istoriografie. În ultimii ani, Andrei Cuşco a lucrat pe teme legate de geografia simbolică a Basarabiei, viziunile concurente asupra acestei regiuni articulate în Imperiul Rus şi România în a doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX, precum şi asupra unor subiecte mai largi din domeniul istoriei intelectuale din cele două spaţii. Din septembrie 2008 a fost lector, iar din septembrie 2016 – conferențiar universitar la Facultatea de Istorie și Geografie a Universităţii Pedagogice de Stat “Ion Creangă” din Chişinău. Din decembrie 2011 până în septembrie 2015 a fost director al Centrului de Studii Imperiale din cadrul Facultăţii de Istorie şi Filozofie a Universităţii de Stat din Moldova. Andrei Cuşco este autorul unei cărţi dedicate istoriei Basarabiei sub dominaţia Imperiului Rus, în colaborare cu Victor Taki (Basarabia în componenţa Imperiului Rus, 1812-1917, Moscova: Novoe Literaturnoe Obozrenie, 2012) şi co-editor (împreună cu Diana Dumitru, Igor Caşu şi Petru Negură) al volumului Al Doilea Război Mondial: memorie şi istorie în Estul şi Vestul Europei (Chişinău: Cartier, 2013). O altă carte – A Contested Borderland: Competing Russian and Romanian Visions of Bessarabia in the Late 19th and Early 20th Century – este în curs de apariție la CEU Press ]n 2017.

Steliu Lambru

Licență (Universitatea din București), masterat (Central European University) și doctorat (Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iași) în Istorie. Istoric și jurnalist la Radio România, unde a realizat numeroase emsiuni pe teme istorice, a publicat studii și articole în reviste academice și de popularizare a istoriei.

Petre Matei

Doctor în istorie al Universităţii Bucureşti cu o teză despre istoria romilor în România, bursier DAAD în 2005-2006 şi bursier Tziporah Wiesel la U.S. Holocaust Memorial Museum (octombrie 2011-aprilie 2012) cu un proiect despre rolul jucat de poliţie în deportarea romilor în Transnistria. Membru în mai multe proiecte de cercetare realizate de Societatea Academică Româna, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Autor al unor articole despre istoria romilor, coordonator (împreună cu Vintilă Mihăilescu) al volumului Condiția romă și schimbarea discursului, Polirom, 2014, coautor al volumului Problema ţigănească în România în secolul al XIX-lea. Sclavia, mişcarea aboliţionistă şi emanciparea ţiganilor (în curs de apariție).  În prezent, cercetător postdoctoral la Școala Națională de Studii Politice și Administrative cu un proiect despre istoria romilor în perioada comunistă.

Vintilă Mihăilescu

A absolvit Facultatea de Psihologie din București în 1974, fiind în prezent profesor de antropologie și directorul Departamentului de Sociologie de la SNSPA. Preocupările sale profesionale acoperă domeniile sociologiei rurale, culturii materiale și teoriei antropologice. Corespondent permanent al revistei Dilema Veche, director general al Muzeului Țăranului Român între 2005 și 2010, profesorul Mihăilescu a înființat Societatea de Antropologie Culturală din România și primul master de antropologie din țară. De asemenea, a predat și la universități din Franța, Elveția, Belgia, Italia și Canada. Cele mai recentă carte, care continua demersul de antropologie publică al autorului, este Apologia pîrleazului (Polirom, 2015).

Victor Neumann

Născut la Lugoj în 1953, istoric şi profesor universitar la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, Departamentul de Istorie, Universitatea de Vest din Timişoara; coordonator (din 2008) al programului Şcoala Doctorală de Istorie Conceptuală “Reinhart Koselleck”, realizat în cooperare cu profesorul Armin Heinen (Universitatea RWTH Aachen), și finanțat de Fundaţia Volkswagen. Director al Centrului de Studii Avansate în Istorie, Universitatea de Vest din Timişoara. Director al Muzeului de Artă Timișoara. Teme de cercetare: istorie regională (istoria Banatului) și istorie națională (istoria României), istorie conceptuală și istoria gîndirii politice în România și în Europa Centrală și de Sud-Est; multiculturalitate și interculturalitate; teoria istoriei. Dintre publicații: Between Words and Reality. Studies on the Politics of Recognition and the Changes of Regime in Contemporary Romania (2001); Neam, Popor sau Naţiune. Despre identităţile politice europene (2003, 2005); Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est (1991, 1997, 2006; ediţia în engleză, The Temptation of homo europaeus, 1993); The End of a History. The Jews of Banat from the Beginning to Nowadays (2006); Essays on Romanian Intellectual History (2008, 2013); Interculturalitatea Banatului (2012); Conceptul de naţiune la români şi unguri. Un studiu despre identităţile politice (2013); Der Nationsbegriff in Zentral und Osteuropa. Eine Studie zur politischen Identitaet der Rumaenen und Ungarn (2013); Identitate şi Cultură. Studii privind istoria Banatului (Coordonator, 2009); Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice (coordonator împreună cu Armin Heinen și coautor, 2010); Key Concepts of  Romanian History (Editor with Armin Heinen, 2013); Reinhart Koselleck, Conceptul de istorie, trad. de Victor Neumann și Patrick Lavrits, cuvânt înainte de Victor Neumann (2005).

Ovidiu Oltean

Student doctorand în Sociologie la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj Napoca. A predat cursuri de politici comparate, multiculturalism, introducere în științe politice. A făcut parte din mai multe proiecte de cercetare pe tematica migrației, schimbării sociale și democratizării. În teza de doctorat se ocupă de reinventarea germanității din sudul Transilvaniei.

Răzvan Pârâianu

Absolvent al Facultății de Electronică și Telecomunicații (1990), Răzvan Pârâianu a urmat apoi cursurile Universității București, absolvind Facultatea de Istorie (1997). Studiile de masterat și doctorat (2004) în Istorie la Central European University. Cercetarea sa s-a îndreptat spre istoria culturală a sfârșitului de secol al XIX în Europa Centrală. Teza de doctorat: Octavian Goga: The Sacerdote of Nation. The National Idea from Emancipation to Integrism and Racism. A fost cercetător la Pasts, Inc. Center for Historical Studies (CEU), iar din 2008 predă Istoria și Relațiile Internaționale la Universitatea “Petru Maior” din Târgu Mureș.

Alexandru-Florin Platon

Născut în 1957, este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Specialist în antropologie istorică, istoria mentalităţilor şi istoria Evului Mediu european. Cercetări în domeniul istoriei sociale a României (secolele XVIII-XIX). Volume publicate (selectiv): Geneza burgheziei în Principatele Române (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea). Preliminariile unei istorii, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1997; Societate şi mentalităţi în Europa medievală. O introducere în antropologia istorică, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2000; Boierimea din Moldova în secolul al XIX-lea. Context european, evoluţie socială şi politică (Date statistice şi observaţii istorice), Bucureşti, Editura Academiei, 1995 (în colaborare); Noi perspective asupra istoriei sociale în România şi Franţa, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2003 (în colaborare); Confesiune şi cultură în Evul Mediu, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2004 (în colaborare); De la „Cetatea lui Dumnezeu” la Edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală (secolele V-XVI), Iaşi, Polirom, 2005 (în colaborare); Fernand Braudel, la „nouvelle histoire” et les „Annales” en Roumanie. Interférences historiographiques franco-roumaines, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2009 (în colaborare); Ideologii politice şi reprezentări ale puterii în Europa, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2009 (în colaborare); O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu. De la Imperiul Roman tîrziu la marile descoperiri geografice (secolele V-XVI), Iaşi, Polirom, 2010 (în colaborare); Istoria Universităţii din Iaşi, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2010 (în colaborare). Premiul „Alexandru Xenopol” al Academiei Române (1999). Premiul Salonului naţional de carte, ediţia a IX-a (Iaşi, 4-6 octombrie 2000). Premiul „Istorie și societate”, ed. I, acordat de cotidianul Jurnalul Național (2010). Chevalier de l’Ordre des Palmes Académiques al Republicii Franceze (2002).

Mihai Spăriosu

Mihai I. Spariosu (pentru a respecta grafia americană uzuală) este Distinguished Research Professor la University of Georgia, Athens.  A studiat la Universitatea din București și Stanford University (unde și-a luat doctoratul) și a predat în multe universități prestigioase din toată lumea. Este fondatorul și principalul teoretician al unui nou domeniu, Intercultural Knowledge Production and Management, pe care l-a propus și dezvoltat în două cărți de mare succes: Global Intelligence and Human Development: Toward an Ecology of Global Learning (Cambridge, Mass., 2005) și Remapping Knowledge: Intercultural Studies for a Global Age (New York și Oxford, 2006). Cele mai recente publicații importante ale sale includ un roman istoric despre Platon și Academia sa (2010), precum și Modernism and Exile (Palgrave Macmillan, 2015). A conferențiat și acordat consultanță despre importanța unei abordări interculturale a cercetării științifice, politicilor publice și afacerilor. Deasemeni, a organizat sau participat la conferințe, ateliere și seminarii de învățare globală și leadership, educație pentru mediu, dezvoltare curriculară transdisciplinară și interculturală, studii literare și culturale, spiritualitate.

Marius Turda

Profesor de Istoria Biomedicinei la Oxford Brookes University și Directorul Centrului de Studii de Studii Umaniste și Medicale al aceleiași universități, membru în Royal Historical Society. Director fondator al Institutului Cantemir de la Universitatea Oxford (2012-2013). După licența în Istorie la Universitatea din București, masterat și doctorat în Istorie la Central European University, Budapesta. A debutat editorial în străinătate, în 2005, publicînd de atunci în mai multe țări un mare număr de cărți, studii și articole, a coordonat proiecte de cercetare majore și volume colective, contribuind astfel la constituirea și impunerea unui întreg domeniu de cercetare intersiciplinară a eugenismului, biomedicinei, eugenismului, rasismului și identităților naționale. Printre cărțile lui recente se numără The History of Eugenics in East-Central Europe, 1900-1945: Sources and Commentaries (2015; 2017); Latin Eugenics in Comparative Perspective (2014; 2016); Eugenics and Nation in Early 20th Century Hungary (2014). Cartea lui Historicising Race este în pregătire la editura Bloomsbury din Londra.

 

REZUMATE

Remus Gabriel Anghel, Ovidiu Oltean, Instituţii ale minorităţilor etnice şi identităţi transnaţionale. Perspective din spaţiul transnaţional româno-german

În ultimii douăzeci de ani, România a devenit una dintre principalele țări-sursă ale migrației în Europa. Consecințele acestei migrații, atât în România cât și în străinătate, au fost cel mai adesea analizate din perspective economice, de consum, ale normelor sociale. Mai puțin interogată și înțeleasă, și chiar mai puțin accesibilă publicului este migrația minorităților etnice din România, precum și consecințele acestei migrații asupra etnicității și diversității din România și Europa. Această cercetare analizează consecințele identitare și de formare de grup etnic ale migrației etnicilor germani din România (deopotrivă în România și în Germania). Developează două procese identitare aparent paradoxale:  unii etnici germani ajunși în Germania trec printr-un proces de românizare, iar unii etnici români în România trec printr-un proces de germanizare. Explicația acestor două procese rezidă, în opinia noastră, în rolul instituțiilor minoritare în cele două țări (organizații și rețele sociale), precum și în habitus-ul transnațional al migranților și persoanelor sedentare în cele două țări.

Sorin Antohi,Comment peut-on être Roumain? Răspunsuri istorice, sociale și culturale la o întrebare metafizică

Întrebarea lui Cioran o transforma pe cea a lui Montesquieu din Lettres persanes („Comment peut-on être Persan?), păstrîndu-i dimensiunile polemice, (auto)ironice și (auto)critice. Dar schimbarea esențială operată de Cioran era că însuși „persanul“ își punea această întrebare (desigur, sub privirea fantasmatică a Celuilaltului normativ), adăugînd o dimensiune autoreflexivă mai frontală și trecînd din registrul antropologic și civilizațional (preponderent orientalist, în ciuda elanului universalist al Luminilor) într-un registru metafizic. Așa cum am arătat în alte scrieri, „românitatea“ ieșea astfel din sfera caracterologiei enice și a autocriticii naționale, devenind un scandal ontologic.

Comunicarea prezintă o sinteză critică a răspunsurilor care s-au dat acestei interogații metafizice. Vom vedea că, deși cele mai multe au încercat să readucă întrebarea în sfere profesionale, „(inter)disciplinare“ (de la istoriografie și psihologie la antropologie și sociologie), ele nu au putut scăpa complet din sfera de atracție a speculației și chiar a metafizicii.

Florin Cîntic, „Rădăcini intelectuale ale viziunii lui Vasile Conta asupra evreilor“

Plecând de la clișeul potrivit căruia “Vasile Conta este întemeietorul antisemitismului științific” (Leon Volovici), voi prezenta câteva informații inedite privitoare la rădăcinile intelectuale ale gândirii filosofice a lui Vasile Conta, precum și detalii mai puțin cunoscute din corespondența sa, pentru a nuanța contextul în care s-a format și a evoluat din punct de vedere filozofic și politic.

Andrei Corbea-Hoișie,Homo austriacus/homo bucovinensis. De la identitatea multiplă (Mehrfachidentität) la identitatea ‘fluidă’“

Pornind de la considerațiile lui Moritz Csáky asupra „identităților multiple“ tipice indivizilor socializați in Europa Centrală habsburgică și post-habsburgică, vom încerca să aprofundăm trăsăturile tipice ale reprezentării unui „homo bucovinensis“ promovat de liberalii „centraliști“ bucovineni, începind cu însuși Eudoxiu Hurmuzaki, în oglindă cu efortul constant al ideologilor austrofili ai secolului al XIX-lea de a contura profilul unui „homo austriacus“, credincios atît „ideii statale“ habsburgice, cît și culturii și mai tîrziu națiunii“ căreia îi aparținea acesta. Ramîne în dezbatere dilema dacă homo austriacus/homo bucovinensis au fost din capul locului proiecte condamnate la eșec sau dacă, în anumite condiții, ar fi putut constitui o alternativă pentru destinul Europei Centrale și, implicit, al românilor și „conlocuitorilor“ lor.

Andrei Cușco, “’Scenariile alternative’ ale românității basarabene la începutul secolului XX”

Mobilizarea etnicității în Basarabia a fost un proces târziu și inegal, aflându-se încă în stare incipientă la începutul secolului al XX-lea. Păturile sociale cele mai active la nivel local – intelectualii, clerul și nobilimea – manifestau o mare reticență față de discursurile și viziunile naționale generate de ambele ”centre” care concurau pentru loialitatea populației basarabene. Dacă integrarea acestor grupuri în spațiul politic al Imperiului Rus însemna, automat, un avantaj imediat al centrului imperial în competiția identitară, șansele proiectului național românesc de a se impune la nivel local păreau chiar mai iluzorii. Acest lucru se datora, în mare parte, refuzului țărănimii de a răspunde mesajului național și inerției sale formidabile în fața oricăror încercări de mobilizare politică. Țăranii basarabeni erau o țintă extrem de dificilă pentru orice fel de propagandă națională, reprezentând un exemplu fascinant al ”indiferenței naționale” de la periferiile imperiale ale Europei de Est. Totuși, situația începe să se schimbe după izbucnirea revoluției din 1905-1907, când potențiala amenințare a proiectului național pan-românesc începe să fie recunoscută chiar de autoritățile imperiale ruse. Grupurile de activiști naționali din jurul ziarelor de limbă română (în primul rând, Basarabia) profită de contextul revoluționar pentru a încerca să își transmită mesajul de mobilizare națională atât în zonele urbane, cât și în cele rurale. Publicațiile în limba română, cu un mesaj politic mai mult sau mai puțin moderat, tolerate de autorități după 1907 (mai ales Moldovanul și Cuvânt Moldovenesc) rămân principala platformă pentru propagarea viziunii naționale românești în regiune până în 1917, când discursul național se cristalizează definitiv. Totuși, în afara versiunii mainstream, în perioada de după 1905 au fost articulate și anumite viziuni alternative ale identității locale. Faza inițială a mobilizării etnicității le-a permis unor naționaliști basarabeni să se distanțeze parțial de modelul românesc. Acest grup accentua caracterul specific al contextului regional basarabean și nu era atras în mod deosebit de evoluțiile din Regatul României. Printre cei mai importanți membri ai acestui curent se remarcau poetul, scriitorul și publicistul Alexei Mateevici și colegul său Gheorghe Stîrcea. Acești tineri intelectuali erau apropiați de cercurile ecleziastice locale și ar putea fi definiți, în mod convențional, drept ”regionaliști”. Ei pledau pentru păstrarea valorilor tradiționale și nu acceptau întru totul discursul național românesc din cauza asocierii acestuia cu modernitatea. În această perioadă nu exista însă vreo distincție majoră între activiștii naționali din mainstream și ”regionaliști”. Aceștia din urmă nu încercau să articuleze un naționalism ”moldovenesc” separat și nu se opuneau realizării viziunii naționale pan-românești în viitor. Caracterul fluid al auto-identificării naționale din această epocă este exemplificat, probabil, cel mai bine, de confuzia terminologică legată de denumirea colectivă a populației românofone din Basarabia. Se foloseau cel puțin trei termeni aproximativ echivalenți și interșanjabili (români, moldoveni și basarabeni), iar apariția acestora pe paginile presei naționaliste era sporadică. La începutul secolului al XX-lea, nu exista un discurs ”moldovenist” în sensul modern al acestui cuvânt, care ar fi postulat o identitate moldovenească separată. Totuși, a existat o primă încercare obscură de formulare a unei agende ”moldoveniste” din partea episcopului Serafim Ciciagov (1908–1914). Acest proiect, bazat pe o interpretare cel puțin discutabilă a unor dezbateri lingvistice din cercurile ecleziastice, a fost, probabil, rezultatul unei combinații dintre semnalele centrului, care căuta să combată potențiala amenințare a ”iredentismului românesc”, și interpretarea excesiv de ”creativă” a unor discuții locale de către zelosul slujitor al clerului. Chiar dacă, în acest context, episcopul Ciciagov poate fi considerat ”primul moldovenist”, această politică a fost abandonată după plecarea sa din Basarabia, în martie 1914. În general, mesajul național, în toate ipostazele sale, a avut un impact modest înainte de 1917, în pofida temerilor autorităților imperiale. Vocile locale în domeniul politicii identitare s-au făcut auzite cu adevărat doar în timpul revoluției din 1917, în mijlocul unui peisaj fluid și violent, definit de experiența războiului. Impactul naționalizant al războiului, întâlnirea directă cu românii din Regat, Transilvania și Bucovina, precum și oscilarea elitelor politice basarabene între proiectele de autonomie, federalism și construcție națională au modificat și viziunile asupra identităților colective din regiune. Consecințele acestei istorii complexe și adeseori incerte au marcat întreaga perioadă interbelică, în care românitatea Basarabiei a devenit, în fine, ”reală”, dar a trebuit (re)negociată în mod constant.

Steliu Lambru, Colonizarea și românizarea Cadrilaterului. Noua identitate a aromânilor în România Mare”

În urma celor două războaie balcanice din 1912-1913, prin tratatul de pace de la București din 1913, România dobândea și Dobrogea de Sud sau Cadrilaterul după ce Dobrogea de Nord intrase în componența sa în urma păcii de la Berlin din 1878. Numai opoziția Rusiei făcuse ca întreaga Dobroge să nu fie alipită României în 1878, chestiunea Cadrilaterului și frontiera terestră dintre România și Bulgaria rămânând subiecte de aprigă controversă politică și istorică, așa cum reiese din majoritatea surselor. Memoriile regelui Carol I conțin numeroase referiri la complicatele jocuri politico-diplomatice privitoare la consolidarea noii achiziții teritoriale a României, la obstacolele pe care noul stat român le-a întâmpinat în recunoașterea independenței sale din partea Rusiei, precum și la trasarea frontierei menționate.

Chestiunea Cadrilaterului a căpătat o importanță și mai mare după succesul limitat înregistrat de politica României de atragere la ideea națională a aromânilor din Balcani. În timpul domniei lui Cuza, România inagurase o politică de educație națională și de extragere a aromânilor din susținerea cauzei naționale grecești prin înființarea de școli și biserici în aromână pentru aromânii din Macedonia. După războiul civil din Macedonia din 1904-1908, după eșecul guvernării liberale a Junilor Turci și după transformările fundamentale de după primului război mondial de pe harta Europei, colonizarea aromânilor naționaliști în Cadrilater satisfăcea câteva neîmpliniri trecute. În primul rând, aromânii naționaliști și familiile lor care suferiseră persecuții din partea grecilor, bulgarilor, albanezilor și sârbilor pe când se aflau în Turcia primeau refugiu și deveneau cetățeni cu drepturi depline ai țării de care se simțeau legați. În al doilea rând, Cadrilaterul, considerat de fapt al României din 1878 și din 1913 și de drept, era gata să-i primească pe toți cei care se considerau români și asigurau statului român un nucleu de cetățeni loiali în mijlocul unei populații în majoritate bulgară și turcă care îi era, în general, ostilă. În al treilea rând, implicarea României în Balcani era justificată prin argumentul că se considera parte la masa succesorală a defunctului Imperiu otoman. Take Ionescu afirma că intervenția României în Balcani era legitimată deoarece mișcarea națională bulgară fusese găzduită la București și România merita o compensație teritorială. Istoricul A. D. Xenopol susținea și el teza compensației și a datoriei morale a bulgarilor față de România.

Dacă până în 1918 politica de colonizare și românizare a Cadrilaterului nu a urmat o strategie clară, după încheierea Marelui Război soluția a fost strămutarea unor mari comunități etnice fie sub forma colonizării prin împroprietărire cu teren agricol la frontieră, fie sub forma schimbului de populație, cum a fost cazul între statele balcanice. În acest sens, împrumut pentru termenul ”românizare” semnificația dată în 1927 de Ion C. Grădişteanu de ”politică etnică”, diferit de cel dat în anii 1930. Grădișteanu amintea de soarta celor 2 milioane de români din afara granițelor României, supuși persecuțiilor în țările în care locuiau, în timp ce în România locuiau 4 milioane de minoritari, în cea mai mare parte ostili statului român, în opinia sa ei putând fi colonizați în România Mare.

Primele încercări de colonizare și românizare au avut loc în anii 1919-1920 cu militari și coloniști civili din Vechiul Regat. Eșecul acestei strategii a dus la adoptarea alteia noi, începând din 1924, care se concentra pe aducerea aromânilor din Macedonia împărțită între Bulgaria, Grecia și Iugoslavia. Venirea aromânilor din fosta Macedonie otomană în Cadrilater a însemnat o mutație identitară, pe lângă cea de român, cea de colonist devenind esențială.

Însă colonizarea și românizarea Cadrilaterului nu a însemnat numai schimbarea structurii etnice a provinciei ci și modernizarea ei. Inginerul aromân Sterie G. Ciumetti, şef al serviciului tehnic al judeţului Durostor din cadrul Ministerul Lucrărilor Publice, publica în 1916 o dare de seamă despre lucrările tehnice executate în județul Durostor în 3 ani de la anexare. În scurt timp, administrația românească a finalizat drumuri începute de administrația bulgară, a întocmit proiecte de drumuri noi și hărți de extindere a infrastructurii. Conform lui Ciumetti, în 1913 rețeaua de drumuri din Cadrilater era de 197 de kilometri, iar de la 1 octombrie 1914 şi pînă la 31 decembrie 1915 statul român construise alți 98 kilometri, până în 1916 încă 87 kilometri fiind inaugurați. Colonizarea și românizarea Cadrilaterului a fost întreruptă în 1940 când coloniștii români și aromâni au fost nevoiți să se reașeze în Dobrogea de Nord.

Petre Matei, Dileme și jocuri identitare: ‚țigani‘, ‚romi‘ sau ‚români‘ în România Mare?“

România interbelică a fost martora debutului mișcării rome. În 27 aprilie 1919, participanții Adunării Naționale Țigănești de la Dumbrăveni își exprimau adeziunea la Unirea Transilvaniei cu România și solicitau drepturi sociale și politice. În ciuda marilor diferențe identitare dintre numeroasele grupuri de romi, inclusiv lingvistice, confesionale, grupuri endogame etc., în anii 20-30, s-a articulat o mișcare romă (organizații, mitinguri, organe de presă, programe, alianțe electorale etc) care a încercat să-i reprezinte și să-i mobilizeze pe romi, creând un discurs omogenizator, dar cu grija de a evita posibilele reacții naționaliste ale vremii. Revendicările au fost preponderent sociale, nu etnice. A existat o subtilă negociere cu diverși actori politici, dar, în ansamblu, romii nu au fost percepuți ca un pericol național nici chiar de către naționalistii români de extremă dreaptă (precum Mișcarea Legionară sau Partidul Național-Creștin care, de altfel, au si încheiat înțelegeri electorale cu organizațiile rome)

Vintilă Mihăilescu,  Ne-am dovedit mai buni la teorie decît la practică…Modernitate, identitate și escatologie

„Proiectele de țară” ale României au fost – sau au presupus – totdeauna și o negociere identitară prealabilă. Schimbarea se cerea astfel legitimată și produsă, mai întîi, in mente – iar uneori a rămas acolo. De ce?

Fără a pretinde să aducă un răspuns suficient acestei întrebări, prezenta comunicare aduce în discuție predominanța netă printre elitele naționale a „raționalismului metodologic” (Leach,  1976), pentru care „dezvoltarea societății nu este altceva decât dezvoltarea ideilor sale” (Kogălniceanu,1967). În amonte, această perspectivă dominantă s-ar putea explica, parțial, prin caracterul teoretic („umanist”) excesiv al aparatului nostru de stat: „în școala românească (…) raportul între ramura teoretică și practică este inversat în favoarea celei dintâi” (Popescu-Spineni et al.,1938). În aval, plasând dezbaterile de țară mai degrabă în cultură decât în societate și în regnul ideilor mai degrabă decât terenul practicilor sociale, proiectele de țară și cele identitare aferente s-au înscris într-un soi de escatologie a modernității conform căreia mântuirea de păcatul originar al orientalismului (balcanismului) era permanent amânată și proiectată în „lumea de dincolo” și „judecata de apoi” a unui Occident fantasmat.

Victor Neumann, “Identități multi- și interculturale în Romania interbelică: studiu de caz privind Banatul Timișoarei”

Voi prezenta mișcarea demografică din regiunea Banat, identitățile ei schimbătoare, multiple, fluide. Prin comparații între statisticile imperiale și cele românești, voi arăta cum anume se reinventează identitatea de grup în anii interbelici într-o regiune situată la granița de vest a României. Voi invoca exemplele român, german, maghiar, evreiesc. În discuție fiind o regiune divizată între România, Serbia și Ungaria prin Tratatul de Pace de la Paris de după Primul Război Mondial, identificarea pe bază de origini, istorie, limbă, religie a fost una problematică, dacă nu cumva o utopie. Amalgamarea limbilor și a valorilor locuitorilor Banatului interbelic a fost o temă ignorată sau de neînțeles pentru intelectualitatea română. În contextul în care statul s-a definit drept unul etnic, etnia majoritară fiind echivalentul ideii de națiune, fenomenul multi- și intercultural al Banatului interbelic făcuse o notă discordantă. Fenomenul își avea rădăcinile în civismul transnațional al Europei Centrale și nu în etnocentrismul prin intermediul căruia a fost redesenată harta zonei. Noutatea observațiilor și concluziilor rezultă din cercetarea pieselor documentare de epocă, precum și din prelucrarea lor în acord cu studiile noastre dedicate unei Begriffsgeschichte românești.

Răzvan Pârâianu, În vremuri de urgie. Evreii din România între integrare și sionism.

Istoria evreilor din România este uneori ambivalentă. Pe de o parte, ea este o istorie a conviețuirii și a unor raporturi de bună înțelegere cu restul populației, iar pe de altă parte ea este o istorie de ofense și atacuri care au dus în cele din urmă la politica rasială de la sfârșitul anilor ’30 și la crimele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Există o anumită ambiguitate, care este greu reductibilă și care se regăsește nu numai în temele cercetării de azi ale acestei istorii, ci și în modul în care se reprezentau la acea vreme mulți dintre eroii ei. Proaspăt emancipată după Primul Război Mondial, comunitatea evreiască din România își căuta locul într-o țară care părea că depășise crizele de creștere și de formare ale statului modern. Chestiunea israelită, care amărâse viața evreilor din vechiul Regat, promitea să devină doar o amintire neplăcută. Cu toate acestea, lucrurile nu au stat de loc așa. Sub impactul numeroaselor crize care au afectat România în perioada interbelică, doctrinele radicale, antisemitismul militant și mișcările extremiste, care apăruseră încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, departe de a dispărea, au căpătat un și mai mare impuls. În această situație, reacția multor intelectuali evrei a rămas pe aceeași linie defensivă de demontare a neadevărurilor și a ofenselor care inundau continuu spațiul public. Adesea răzbătea însă și o anume disperare în fața acestor nesfârșite vexațiuni. Perspectiva sfârșitului „calvarului milenar” într-un stat național propriu și ocrotitor era un adevărat balsam pentru rănile produse de atacurile antisemite ce nu mai conteneau. Prezenta lucrare va urmări această ambivalență a identității evreiești în anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial, cu predilecție în paginile săptămânalului Curierul Israelit. Ea va sugera că pentru mulți intelectuali de la acea vreme statul evreiesc juca rolul de „simbol al unei vieți naționale”, el devenind o alternativă reală abia după rebeliunea legionară din 1940.

Alexandru-Florin Platon, „Imaginarul identității etno-naționale în România modernă”

Cum și-au reprezentat elitele intelectuale din România primei jumătăți a secolului al XIX-lea comunitatea etnică din care făceau parte și apartenența la ea? Aceasta este întrebarea preliminară a prezentului text, care încercă să explice de ce națiunea română modernă, deși „construită” (într-un context central- și est-european care va fi evocat și el) a fost, paradoxal, întotdeauna tratată ca o „ontologie” (Sorin Antohi), ceea ce explică și stabilitatea, pe parcursul aceluiași secol, a identității etno-naționale, în ansamblu, în ciuda caracterului fluid și multiplu al unora din ipostazele sale regionale.

Mihai Spăriosu, „Centru, margine și identități liminare în regiunile frontaliere”

Prezentarea pornește de la conceptul de liminaritate spre a sugera o nouă perspectivă asupra relațiilor dintre centru și margine, indiferent dacă ne referim la formațiuni politice, naționale sau etno-religioase. Marginea sau periferia poate fi liminară, dar limenul nu poate fi marginal sau periferic: în timp ce periferia se definește întotdeauna în termeni de centru, liminarul se îndepărtează de centru, uneori în mod ireversibil. Vom discuta câteva exemple de regiuni și orașe “liminare” din Europa Centrala care au avut, de-a lungul istoriei, relații complexe cu “Centrul” și care nu pot fi definite în termenii cu care ne-au obișnuit istoriografiile naționale.  Din aceste regiuni (ca Banatul, Transilvania și Bucovina) au provenit și numeroase personalități culturale sau politice proeminente cu identitati “fluide,” care au jucat un rol important în a propune modele sociopolitice multiculturale inovatoare în cadrul Imperiului Habsburgic. Aceste personalități ar putea fi un exemplu pentru elitele din ziua de azi.

Marius Turda, A deveni român: de la teorie la practică”

În secolul al XX-lea, toate statele moderne au avut un program de îmbunătățire socială și biologică a națiunii și au promovat un naționalism eugenic. Eugeniștii, pe scurt, au biologizat identitatea națională. Forța regenerativă a eugenismului a reprezentat o atracție indiscutabilă. Această atracție este ceea ce doresc să discut  în prezentarea mea, concentrându-mă pe cazul românesc și pornind de la următoarele întrebări:  cum era națiunea definită în România în perioada interbelică? Era ea doar o „comunitate imaginată” care unea indivizi și grupuri în jurul unor trăsături lingvistice, politice, culturale și religioase împărtășite de aceștia, sau dimpotrivă ― așa cum eugeniștii susțineau ― ea era o comunitate de sânge și gene determinată de o moștenire ereditară specifică? A fi/deveni român a fost nu doar un ideal, ci și un program autentic de regenerare etnică prin intermediul științei.

Descarca pliant – Identități fluide 2017

Afis- Identități fluide în spațiile României Afis - Mari. Istoricitate, interculturalitate, normativitate

Data actualizarii: 21st March 2018