Materiale privind viata religioasa sub diferitele ei aspecte: traditii, ritualuri, experiente etc.; care urmaresc...

Ord. dupa

Memorialul durerii: "Un episcop martir - Anton Durcovici". Episod din ...

Corneliu (Cornel) Coposu (nascut la 20 mai 1914, loc. Bobota, jud....

Pe numele sau de mirean Nicolae Aurelian Steinhardt (1912-1989), Parin...

ANAMNEZA  (gr. ἀνάμνησις,  fr. anamnèse, „a-si aminti/...

Iconodul (gr. εἰκών + δοῦλος, „cel care cinsteste icoan...

Antichitatea si Evul Mediu Frumusetea divina - Nu exista o teologie...

Icoana (gr. είκών, lat. imago, „chip, reprezentare”) - termen...

Pietismul (lat. pietas, fr. piétisme, “pietate/evlavie”), termen...

EXPERIERE / EXPERIENTA (lat. experientia, fr. expérience, „experien...

Atottiitor/Pantocrator – (gr. Παντοκράτωρ, lat. omnipoten...

Romania traieste, ca neam, prin vinele ei adanci de spiritualitate mil...

Afiseaza
comentarii

Romania traieste, ca neam, prin vinele ei adanci de spiritualitate milenara, care zac inabusite in popor, dar care izbucnesc din cand in cand ca vulcanii, gasindu-si expresia in anumite curente si miscari spirituale sau in personalitati reprezentative ca: pustnicul Chiriac de la Bisericani, Staretul Gheorghe, Sfantul Calinic, sau in duhovnicia romaneasca a Pr. Dumitru Staniloae, care va domina teologia ortodoxa pentru cateva secole. Aceasta trasatura mistica a neamului romanesc coboara din capnobotii daci, niste traitori singurateci, raspanditi pe crestele Carpatilor, sau din ascetii framantatului ev mediu crestin ramasi nemuritori in toponimia muntilor nostri, a vailor si a poienilor: Muntele Chirilu, Rapa lui Chiriac, Poiana lui Pahomie…, ca sa numim doar cateva din pitorestile vetre ale vechilor sihastrii moldovene.

Mostenirea ascetica a stramosilor pe care fiecare Roman o traieste in sufletul lui chiar daca nu-si da seama, ia cateodata forme de pedagogie social-politica, asa cum a fost in ascetismul elitelor conducatoare ale generatiei de la 1922. Vorbim despre acest curent, ca despre un fapt istoric. Miscarea aceasta a facut insa o multime de greseli care au dus la disparitia ei. Dar pentru ca initiatorii ei au fost sinceri, pentru ca vorbeau in numele poporului roman ca «neam», nu ca partid politic, Dumnezeu i-a inspirat sa exprime niste realitati care veneau din adanc. Am in fata un legamant al elitelor conducatoare, care suna in felul urmator: „Jur sa ma rup de bucuriile pamantesti si sa traiesc in saracie”, sau „Telul nostru este Invierea”, „La judecata se vor prezenta neamurile in frunte cu conducatorii lor”. Si pentru ca rugaciunea si credinta in Dumnezeu erau obligatorii, eu sunt sigur ca multe din aceste impetuoase exclamari veneau pe negandite, din inspiratie, si nu aveau nimic comun cu platformele politice si economice. De aceea nici nu au fost acceptati de politicieni, pentru ca nimeni nu i-a inteles ce vor, ce aveau ei de gand sa faca. Lumea i-a numit «nationalisti», insa pe nedrept, deoarece ei urmareau salvarea poporului roman ca neam, nu ca natiune. Natiunea este o realitate politica, determinata printr-un teritoriu, o limba si un ideal comun de indeplinit in istorie. Neamul insa transcende istoria, merge pana la Dumnezeu si la ratiunile pentru care Dumnezeu trimite un popor pe lume, in notiunea de neam se cuprinde: cultura, spiritualitatea, religia si felul in care Dumnezeu se oglindeste in viata acelui popor.

Dar sa trecem la un fenomen pururea viu in viata neamului romanesc si care oglindeste, cum spune Parintele Romulus Joanta, „traditia isihasta a poporului roman”, si anume, la «Miscarea Rugului Aprins».

Acest articol este informativ. Nu as vrea insa sa ramana ca un document in arhive, ci mai degraba ca un ghid pentru tinerii intelectuali, in care ei sa poata distinge trasaturile caracteristice ale duhovniciei romanesti.

«Miscarea Rugului Aprins» a fost initiata de o persoana foarte controversata in istoria literaturii si a publicisticii romanesti. Este vorba de poetul Sandu Tudor. De la tatal sau, care fusese presedintele Curtii de Casatie, poetul a mostenit pe langa educatia si informatia enciclopedica specifice culturii romanesti intre cele doua razboaie, destule mijloace materiale, care i-au inlesnit o viata intreaga de studii si cercetari, calatorii si contacte cu tot ce prezinta interes in cultura mondiala.

Sandu Tudor nu era un sistematic. Era, in expresia profesorului Alexandru Mironescu, «o biblioteca deranjata», insa fiecare cuvant al lui era o tema de meditatie. Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note incurcate prin care se uita un minut fara sa spuna un cuvant. Cand credeai ca a terminat, abia atunci incepea. Era insa urmarit cu interes de vanatorii de simboluri, pentru ca Sandu Tudor avea o inclinatie innascuta catre substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura Sfintilor Parinti si de mistica vietii calugaresti. A trait printre oamenii Bisericii pe care ii critica in ziarul lui, Credinta, mergand uneori pana la santaj. Ii placeau scandalurile bisericesti si literare. Dialogul cu el trebuia sa duca pana la violenta verbala. Polariza insa spiritele vii; oamenii de cultura il iubeau, pentru ca Sandu Tudor ura superficialitatea. Cine nu avea rezonante duhovnicesti nu putea ramane in cercul prietenilor lui.

Convertirea lui totala pentru cele duhovnicesti s-a intamplat insa in urma unei calatorii la Sfantul Munte. Pe vremea aceea, in Franta, o ziarista a scris cateva articole defaimatoare la adresa calugarilor din Athos, pretinzand ca ea a vizitat muntele, travestita in barbat. Intrigat si in acelasi timp curios, ca orice ziarist ahtiat dupa noutati, Sandu Tudor coboara dintr-un caiac in portul calugaresc Dafnes, imbracat sumar, in pantaloni scurti, camasa sport si cu un rucsac in spate.

Dumnezeu, care vaneaza suflete bataioase care au in ele ceva din elanul Sfantului Apostol Pavel, i-a scos inainte un calugar roman vagabond, din categoria «traistarilor», care umbla din manastire in manastire, lucrand pentru mancare si haine. Acesta i-a spus lui Sandu Tudor: „Daca vrei sa cunosti taina Muntelui Athos, pune-ti pantaloni lungi, lasa barba sa creasca si vino cu mine; dar sa faci ceea ce fac eu. Multi vin ca Dumneata sa vada bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaste si se intorc acasa necunoscand nimic. Calugarii nu descopera tainele vietii calugaresti, turistilor; aceia, cum vin, asa se duc”. Lui Sandu Tudor i s-a parut rationala propunerea si din acel ceas a inceput sa faca ceea ce facea si Monahul Averchie. Cand intrau pe poarta unei manastiri, faceau trei metanii, alte trei metanii pe treptele bisericii, inauntru sarutau icoanele de la usa pana la altar. Calugarii apareau ca din pamant; se iveau pe dupa colturi, se uitau pe geamuri, staretul era avizat… Se raspandise zvonul in tot Muntele ca Averchie umbla din manastire in manastire cu un pelerin foarte evlavios. I s-au deschis usile si inimile calugarilor practicanti ai rugaciunii inimii. A venit de acolo cu scaunelul, cu metoda respiratiei si toata taina Liturghiei interioare a isihastilor, luata nu din citit, nu din filocalii, ci direct de la maestrii anonimi ai zilelor noastre: calugarii isihasti. Acolo a inteles Sandu Tudor ca eul nostru este infinit si ca in acel centru existential al fiintei noastre, pe care calugarii il numesc «inima», in sens de «adanc», exista Dumnezeu si ca Dumnezeu este pecetea personalitati noastre. Catre acel centru al lui Dumnezeu din om se concentreaza calugarii cand isi pleaca capul in piept, rostind in ritmul respiratiei: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”. El a inteles ca rugaciunea este o stare si nu o activitate formala. Este starea fireasca a omului care simte prezenta lui Dumnezeu in el, pentru ca in Dumnezeu viem si ne miscam, iar pogorarea in noi este drumul dintre autenticitate, cunoasterea adevarata a ceea ce suntem. Orice activitate de constiinta trebuie raportata la acel centru existential din noi, altfel isi pierde autenticitatea.

Pentru Sandu Tudor incepea acum reconsiderarea intregii culturi umane si a procesului intelectual, care avand alte puncte de referinta decat Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice. Nu este o convertire teoretica. Sandu Tudor a ajuns la aceste concluzii practicand rugaciunea, zi si noapte. Obisnuia sa spuna ca pentru a intra in ordinea Duhului, trebuie mai intai sa te «indobitocesti», dandu-ne exemplul unui alt vagabond din Povestirile pelerinului rus, care ajunsese o rugaciune ambulanta. Povestea cu lux de amanunte, cum in Muntele Athos, incepuse sa faca metanii din interes, ca sa lase impresia unui pelerin credincios; insa cu fiecare metanie, ceva in el, se transforma. Intr-o noapte, la ora doua, cand Muntele incepe sa se roage, era la schitul Sfanta Ana. Veneau zvonuri de clopote si toaca din toate vagaunile si vaile; de la manastiri, schituri si chilii si peste toata feeria se mai adauga si o luna plina care arginta Marea Calcidelor. Sensibilitatea poetului atinsa de aripa si focul Duhului Sfant il coplesise. Bataiosul Sandu Tudor a inceput sa planga. Staretul schitului vazandu-l emotionat s-a adresat lui cu o intrebare ca o lovitura de ciocan: „Frate Sandule, spune-mi, ce faceai dumneata in lume, la ora aceasta din noapte?” Prin mintea lui Sandu Tudor au inceput sa treaca fantome de care ar fi vrut sa se desprinda, ca de niste viziuni demonice: Capsa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, sedinte literare, petreceri… etc., iar staretul a incheiat: „Noi cei din Athos avem o credinta: Daca mai tine Dumnezeu lumea, este pentru ca la miezul noptii calugarii se roaga”.

Intors in capitala, se dedica studiilor filocalice, pe care nu le citeste, ci le practica, descoperind documente despre existenta pustnicilor din Carpati, relevand in Diata Staretului Gheorghe si Legiurile sfantului Calinic, specificul isihasmului romanesc.

In 1944, cand am fost acceptat oficial in randul prietenilor lui, Sandu Tudor era inchinoviat ca frate in Manastirea Antim din Bucuresti, cu scopul evident de a deveni calugar. Cu banii lui a renovat chiliile si Paraclisul manastirii pictat de Nicolae Stoica. Si-a ales ca patron pe cel mai controversat dintre toti misticii Bisericii Ortodoxe, pe Sfantul Simeon Noul Teolog, la fel de violent si nonconformist in raporturile lui cu formalismul si legalismul Bisericii oficiale; si, intocmai ca el, si-a construit o chilie sub clopote, in care intrai pe branci. Acolo a fost primul sediu al Asociatiei Ortodoxe «Rugul Aprins». Mai tarziu, prin bunavointa staretului, Arhimandritul Vasile Vasilache, grupul de studiu, conferinte si practica a rugaciunii inimii, s-a mutat in biblioteca manastirii.

Era greu sa stai in preajma lui Sandu Tudor. Daca nu gasea nimic valoros in tine, te dispretuia; dar te si ajuta sa intri pe linia unei gandiri autentice. Parerea lui era ca omul de rugaciune, oricat de simplu ar fi, devine o personalitate pentru ca traieste in adevar. Nu cuvintele frumoase caracterizeaza pe omul de cultura, ci constiinta teoforica. Daca intr-adevar suntem temple ale lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfant trebuie sa graiasca prin noi. Trivialitatea, superficialitatea, sunt roade ale oamenilor care nu traiesc in Dumnezeu. Hristos a zis: „Ramaneti intru Mine si Eu intru voi” (Ioan 15, 4). Cum poate vita sa aduca alte roade decat butucul?

Din pricina schimbarilor fundamentale ce s-au petrecut in el, Sandu Tudor devenise punct de atractie pentru intelectualitatea bucuresteana. Frecventau grupul «Rugul Aprins»: Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Poetul Dr. Vasile Voiculescu, Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Dr. G. Dabija – conferentiar la Facultatea de Medicina, Arhimandritul Andrei Scrima – azi profesor la Universitatea Iezuita din Beirut, Arhitectul Constantin Joja…, toti acestia aducandu-si familiile si tot cercul lor de prieteni.

Denumirea de «Rugul Aprins» a fost aleasa, nu numai pentru ca este un simbol clasic al Maicii Domnului, ci mai ales pentru ca Maica Domnului este tipul rugaciunii perfecte, pentru ca in ea, „… ca niciodata, inima Domnului cu inima omului au batut si bat laolalta” (Acatistul Rugului Aprins, Condac 8). In rugaciune, omul intra in ritmul dumnezeirii, in el bate pulsatia Duhului Sfant. Criza omului modern este aritmia. Imi amintesc de o conferinta a lui Ion Marin Sadoveanu tinuta la «Rugul Aprins» despre dansurile religioase ale primitivilor. Vorbitorul afirma ca ele exprima ritmuri existentiale ca: succesiunea anotimpurilor, ciclul vietii si al mortii. Asa se intampla si in rugaciune – omul intra in ritmul de viata al Sfintei Treimi. Si nici nu se poate altfel; atata vreme cat suntem in Biserica adica madulare ale «Trupului Tainic al Domnului», respiram si noi in Duhul Sfant, care este viata Bisericii.

Miscarea «Rugului Aprins» a fost un vulcan mistic in Romania, intre anii 1945-1948, o reactie a elitei intelectuale intr-un moment de criza. Tara era ocupata de trupe sovietice, non­valorile isi cereau dreptul in educatie si in cultura romaneasca. Miscarea a inceput din teama ca ne pierdem ca oameni, ca entitati spirituale, in lumea aceasta pe care Dumnezeu si-a pus pecetea Fiintei lui. Ne-am trezit deodata in prezenta comunismului, acest animal sovietic cu duhori apocaliptice, cu miros de votca si sudori comisaresti, care umpluse tara de afise, carnavaluri, adunari, presa murdara, prostitutie politica, rasturnare de valori. Ne-a apucat groaza ca tavalugul acesta ne va transforma pe toti intr-o masa anonima, informa, fara constiinta proprie si fara responsabilitate. Unde sa fugi, daca nu in adancul fiintei tale? Unde sa te inchizi, daca nu in camarile sufletului? Si aici s-a intamplat minunea: omul, cautandu-se pe sine, s-a intalnit cu Dumnezeu, a intrat in ordinea Duhului. Insa nu a fost usor. In atmosfera tulbure a acelor ani, lumea cauta refugiu in formele de falsa spiritualitate. Se inmultisera cercurile spiritiste, profetiile si falsele vedenii. La Spitalul Coltea, Dr. Vlad conducea un cerc de psihanaliza, publicand carti despre Sfanta Treime sub forma organelor sexuale, despre sfintenie si arta, ca rezultat al complexelor freudiene. Surogatul stiintific si religios invadase teatrele si literatura cu piese nebune, cu eroi frustrati. Confuzia domnea printre studentii de la Universitatea Bucuresti; nici o filosofie predominanta, nici un lider spiritual, nici o directiva. Lichelismul politic, ateismul si imoralitatea erau note comune, incurajate de comunismul care incepuse sa se impuna. Fiind studenti pe vremea aceea, impreuna cu Parintele Nicolae Bordasiu, am incercat sa facem ceva care ne-a costat primii cinci ani de inchisoare. Am redactat niste statute pentru o eventuala Asociatie a Tineretului Ortodox Studentesc (ATOS). Ne-am dus cu ele la «Rugul Aprins», si ei ne-au zis: „Aduceti pe studenti aici, pe cei mai buni. Convertirea omului nu se face prin statute, asociatie sau lecturi. Este nevoie de coborarea in noi, de explorarea universului interior, in care ne intalnim cu Dumnezeu”. Mentorul acestui grup de tineri din toate facultatile care frecventau «Rugul Aprins», a fost parintele Arhimandrit Benedict Ghius, care ne-a ajutat sa transformam teologia noastra nominalista intr-o rugaciune. Sfintii Parinti nu au teoretizat. Ei erau niste oameni practici: post, metanie, spovedanie, impartasire…, nu erau vorbe… De atunci am ramas cu impresia ca Dumnezeu nu este o achizitie a intelectului uman si nici crestinismul un manual de reguli sau de principii etice, ci Dumnezeu este viata si numai atunci devin actele noastre autentice, cand putem spune dimpreuna cu Sfantul Apostol Pavel: „Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine” (Galateni 2, 20).

Doua evenimente au concurat la influenta «Rugului Aprins» printre intelectualii din Romania, traducerea Filocaliei si exodul preotilor rusi in urma loviturii de la Stalingrad.

La Facultatea de Teologie din Bucuresti, Parintele Profesor Dumitru Staniloae incepuse un curs de Mistica Ortodoxa, care formeaza azi materia volumului III al teologiei de Morala Ortodoxa. Acel curs, impreuna cu Filocalia, ne-a surprins. Era tot ce ne lipsea noua la vremea aceea. Ele formau o gnoza perfecta, un sistem antropologic bazat pe jurnalele de rugaciune, adica pe experienta Sfintilor Parinti din rasarit, despre arta coborarii in noi si intalnirea intima cu Dumnezeu in punctul ontologie al fiintei noastre, care este de fapt si centrul personalitatii omului; disciplina respiratiei in rugaciune, controlul campului emotional, introducerea mintii in inima, pana la vederea luminii necreate, prin practica «Rugaciunii lui Iisus». Sfintii Parinti numeau aceasta disciplina isihasm si este veche de cand crestinismul. Duhovnicii au pastrat un secret asupra acestei arte, pe care au transmis-o cu economie, cu initieri speciale, din parinte in fiu duhovnicesc. Pentru grupul de la Antim, insa, isihasmul era metoda de vindecare a nebuniei omului modern, a carui drama este fuga de sine, fuga de o confruntare cu Dumnezeu si ameteala cu mirajul lucrurilor din afara. Dupa misticii rasariteni, iesirea din ritm este egala cu iesirea din tine insuti.

Comentariile Parintelui Staniloae la teologia Sfantului Grigorie Palama, schimba si perspectiva invatamantului dogmatic din Romania, care pana atunci se marginea la schema catolicizanta din Marturisirea lui Petru Movila. Prezentarea atributelor dumnezeiesti si a harului ca energie necreata, precum si indumnezeirea omului „dupa modul harului, ” nu dupa substanta, ne duce inapoi la izvoarele Sfintilor Parinti si la Scriptura. Expresii ca: „Fiti dumnezei”, „Ramaneti intru mine si eu intru voi”, „Eu sunt vita, voi sunteti mladitele”, „Suntem partasii firii dumnezeiesti”, nu sunt simple figuri de stil, pentru ca Duhul Sfant descopera niste adevaruri, nu face poezie.

In urma retragerii armatelor romane din Rusia, Mitropolitul Nicolae al III-lea al Rostovului, cu un grup de 30 de preoti si cateva maici, s-au refugiat in Bucuresti, cerand ocrotirea Patriarhului Nicodim, pe care il cunostea de pe cand studiasera amandoi la Academia Petru Movila din Kiev. Patriarhul repartizand pe preoti la manastirea Cernica, iar pe maici la manastirea Pasarea. Intre timp, Mitropolitul Nicolae moare si este ingropat langa bisericuta cimitirului manastiresc Sfantul Lazar. In anul 1947 moare si Patriarhul Nicodim. Intre preotii rusi era un calugar imbunatatit, Parintele Ioan Kuligin, care traise inainte de revolutie la Manastirea Valaam de pe Lacul Ladoga. Acesta a venit in Romania cu doua manuscrise rusesti, care nu fusesera tiparite pana atunci. Era tot ce putuse el salva din biblioteca, inainte ca armatele rosii sa inchida Manastirea Valaam si sa omoare pe calugari cu topoarele.

Primul volum este intitulat Sbornic, o compilatie din sfintii traitori ai rugaciunii inimii, alcatuit de egumenul Hariton de la Valaam, despre insemnatatea «Rugaciunii lui Iisus» si practica ei. Astazi este tradusa in limba engleza de episcopul Kallistos al Diocleii. Al doilea volum este intitulat „O convorbire intre un calugar si un preot de mir despre practica rugaciunii”. Intr-o seara, Parintele Ioan a venit la «Rugul Aprins» insotit de un caporal basarabean din armata sovietica, ucenicul lui in cele duhovnicesti si translator de limba romana. Parintele Ioan Kuligin a fost un sfant pentru noi. Avea atatea cunostinte in materie de rugaciune, psihologia pacatului si tehnica despatimirii, ca puteai sa stai nopti intregi, ascultandu-l. Manuscrisele au fost imediat traduse si multiplicate la masina de scris, sapilografiate in secret si raspandite in mii de exemplare. Noi vorbim prea mult de «samizdatul rusesc», uitand ca in Romania, in toata perioada comunista, cartile de mistica si asceza, de rugaciuni si de vietile sfintilor, circulau in secret, fiind urmarite de securitate pentru a fi distruse, iar posesorii lor amenintati cu inchisoarea.

Soarta preotilor rusi refugiati la Manastirea Cernica a fost tragica. La sfarsitul anului 1947 au fost arestati si deferiti tribunalelor armatei sovietice, care i-au judecat sumar pentru crima de inalta tradare si i-au condamnat la moarte. Pe Parintele Ioan si pe ucenicul sau, caporalul basarabean, i-au deportat in Siberia. Cateva carti postale au mai sosit pe adresa Prof. Alexandru Mironescu, apoi s-a asternut tacerea. Am inteles ca batranul duhovnic Ioan Kuligin a murit, iar despre caporalul basarabean nu am mai aflat nimic.

Intre timp a aparut decretul de desfiintare a tuturor asociatiilor religioase, culturale si de tot felul. Sedintele si conferintele grupului de la Antim au incetat. Insa focul, odata aprins, continua. Ceva s-a transformat in viata intelectualilor din Romania. Au devenit mai ortodocsi, mai constienti ca Neamul Romanesc a crescut si s-a dezvoltat in traditia manastirilor, a rugaciunii si a Sfintelor Taine si ca traditia isihasta a existat de la inceput in poporul roman. Niciodata nu s-a citit cu mai mult interes Cartea invataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie, care este un tratat de mistica si asceza. Pictorii, arheologii, bizantinologii si expertii in paleografie, au scos la iveala din trecutul tarii atata material religios, pe care chiar daca nu li s-a permis sa-l interpreteze ca atare, a ramas pentru generatiile tinere ca izvor de inspiratie. Fara acest material, nici Ana Blandiana, fiica de preot, nici Marin Sorescu si nici Ioan Alexandru nu ar fi putut scrie. Poezia majora, poezia autentica, este o rugaciune care vine din adancul spiritualitatii neamului.

Sandu Tudor a fost sfintit calugar si preot sub numele de Ieroschimonahul Daniil si i s-a dat in primire un schit parasit din varful Muntelui Rarau. Acolo a adunat doisprezece calugari din toate straturile sociale: bucatari de restaurante, chelneri, fosti militari, dar unii, de-a dreptul vagabonzi. Cu acestia facea Sandu Tudor rugaciunea inimii si teologie inalta.

Trecusera 10 ani de cand activitatea formala a «Rugului Aprins» incetase. Aproape ca uitasem si noi. Multi dintre tinerii de atunci isi inchinasera viata lui Dumnezeu, intrand in manastiri. Unul din ei este actualul Mitropolit al Transilvaniei. Dar fiecare, oriunde s-ar gasi, este un centru polarizator. Unii s-au exprimat, in perioada aceasta comunista, prin tacere, prin suferinta si prin atitudinea lor profund umana si onesta. Ma gandesc la oameni ca Alexandru Dutu si Virgil Candea care, in timp ce ocupau functii de inalta responsabilitate culturala in comunism, studiau teologie pe ascuns si publicau la reviste teologice sub pseudonim. Oameni care au facut tot ce le-a fost cu putinta ca sa salveze demnitatea culturii romanesti. Nu strigatul, nu demagogia religioasa intareste credinta. Aceea este, mai degraba o manifestare a orgoliului si a dorintei de afirmare. Biserica nu are eroi, Biserica are sfinti. Iar sfintii nu bat toba pe strada. «Rugul Aprins» nu a fost o miscare de mase, ci o convertire a persoanei, o revolutie interioara.

In tot acest timp, relatiile personale si comunicarile intre intelectualii romani si francezi erau rare. Numai comunistii aveau dreptul sa calatoreasca. Dar nu stim cum Profesorul Clement Olivier, de la Facultatea de Teologie Sf. Sergiu din Paris, a scris un articol despre aceasta miscare spirituala, intitulat: L’Eglise Roumaine et le Buisson Ardent. Abia atunci au inceput agentii de securitate sa se intereseze de noi. Refugiul intelectualitatii romane in Biserica, in religie si mai ales in teologia adanca a Sfintilor Parinti, a produs panica in randurile Partidului Comunist. Potrivit mentalitatii lor, toti oamenii destepti trebuie sa fie atei si numai prostii cred in Dumnezeu. In asta si consta esecul partidelor comuniste; nu este numai economic, ci si spiritual. Toata doctrina lor sta pe niste premise false.

Patriarhia Romana organizase mari manifestari religioase cu ocazia Canonizarii Sfintilor Romani, la care au participat sute de mii de oameni. Din cauza delegatilor straini, Securitatea nu a putut sa intervina. Se traia atunci in spiritul Conferintei de la Geneva. Lumea incepuse sa-si dea drumul; multi intrau in viata monahala, mai ales fete tinere, incat Patriarhul Iustinian a trebuit sa deschida trei seminare calugaresti: unul pentru calugari, la Manastirea Neamt si doua pentru maici: la Agapia si la Hurezu.

Repararea multor manastiri, declarate monumente istorice, cu scopul de a educa tineretul scolar in ideea ca religia va deveni o relicva arheologica asa cum sunt piramidele egiptene, daduse gres pentru ca acum, aceste monumente erau pline de prezente vii si devenisera focare de credinta.

Guvernul de la Bucuresti intrase in panica. S-a speriat de «Rugul Aprins» mai mult decat de toate centrele de rezistenta din Carpati. Pentru revolutionari exista pedeapsa cu inchisoarea si moartea. Dar ce te faci cu acel «centru» din om pe care nimeni nu-l poate controla si despre care Lunaciarski ii spunea lui Lenin intr-o scrisoare: „Daca vrei sa-l stapanesti pe om, ucide-i intimitatea!” Toate acestea au dus la marea lovitura data Bisericii Romanesti in anul 1959. Era al doilea val mare de arestari. Primul incepuse la 15 Mai 1948, impotriva ramasitei partidelor istorice si pentru distrugerea asa zisei «mentalitati burgheze», iar acum atacul era indreptat direct impotriva lui Dumnezeu. Tinta erau preotii, calugarii si intelectualii care polarizau, care exercitau imprejurul lor o influenta spirituala. In ianuarie 1959, guvernul publica in ziarul Scanteia, pe prima pagina, un decret pentru inchiderea tuturor manastirilor si schiturilor care nu erau monumente istorice, excluderea din manastiri a tuturor calugarilor mai tineri de 55 de ani si a maicilor sub 50 de ani, care sa fie in mod obligatoriu incadrati in munca pentru socialism.

Acum au fost arestati si asa zisii lideri ai «Rugului Aprins». Eu ma consider si acum un ucenic al acelor mari indrumatori spirituali, insa am fost si eu arestat printre ei. Dupa un an de ancheta, am fost adusi intr-o sala a Tribunalului Militar din Bucuresti: Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor), Arhimandritul Benedict Ghius, Arhimandritul Sofian Boghiu, Arhimandritul Felix Dubneac, Ieromonah Adrian Fageteanu, Prof. Univ. Alexandru Mironescu si fiul sau Serban, care traieste azi in Elvetia, Dr. Vasile Voiculescu (poetul), Dr. Gh. Dabija si alti cativa de care nu-mi mai amintesc… A fost o parodie de proces cu usile incuiate, deoarece au fost rostite, ca martori, numele unor oameni din guvern, cum era Atanasie Joja, de exemplu, si despre care Securitatea nu ar fi vrut sa se vorbeasca, in acea situatie.

Procurorul a inceput prin a ne acuza ca am vrut sa-i ardem pe rug, facand aluzie la denumirea asociatiei «Rugul Aprins». Apoi am fost invinuiti ca ne adunam si comentam texte dusmanoase la adresa regimului, din Sfintii Vasile cel Mare, Ioan Scararul si Grigorie de Nyssa. Nu spun ca era o ignoranta a procurorului, ci mai degraba un cinism diabolic, specific comunistilor. Pedepsele au fost mari: Ieroschimonahul Daniil a fost condamnat la 25 de ani munca silnica pentru practica rugaciunii inimii si a murit in inchisoarea Aiud ca martir. Nu trebuie sa uitam ca multi si-au dat viata in acest regim de teroare, nu pentru politica, ci pentru Dumnezeu.

Este o mare responsabilitate sa scrii despre «Rugul Aprins», cand multi dintre membrii acestui grup sunt inca in viata. Nu am vrut insa sa fie trecuta sub tacere lucrarea Duhului Sfant in inimile unui grup de intelectuali romani, intr-un moment de criza, cand poporul nostru isi pierduse orice directiva spirituala. Cand Schitul Rarau, prin forta, a fost desfiintat si calugarii inchisi, Ieroschimonahul Daniil a impartit lucrurile din chilia sa. Cartile le-a dat iubitorilor de studii, iar mie mi-a revenit icoana Maicii Domului a Rugului Aprins, pictata de N. Stoica, la care el tinea asa de mult, precum si un manuscris al unui acatist original cu corecturi personale. Poate ca acestea m-au determinat sa scriu randurile de fata.

Oricum, pentru noi este important faptul ca oamenii acestia se straduiau sa gaseasca formula romaneasca a isihasmului. Studiau intens «manuscrisele paisiene» de la Neamt, «diata» Staretului Gheorghe de la Cernica, «Introducerile» pustnicului Vasile de la Poiana Marului, scotand in evidenta caracterul integralist, armonic al isihasmului romanesc. in traditia ascetica din Carpati, nu intra mortificari, centuri cu piroane, sfasierea carnii…, nici macar obligatia celibatului. Foarte multi oameni casatoriti in Romania practica rugaciunea inimii. Exercitiul e pur spiritual.

In aceste momente, cand tara noastra paseste pe drumul reformelor democratice, ce ar fi daca ne-am lasa de certuri, de acuzatii, de razbunari, de discursuri demagogice care, la urma urmei, nu sunt decat expresia unor neputinte si sa ne refugiem in «Templu Duhului Sfant din noi»? Numai cu Dumnezeul din noi putem infrange pe Satana. Sa intram pe linia marilor asceti ai neamului nostru, in aceste momente de criza. Numai de acolo vine mantuirea.  (Lumina Lina, mai 1991)

(Arhim. Roman Braga) 

Data actualizarii: 24/11/2016