Materiale privind viata religioasa sub diferitele ei aspecte: traditii, ritualuri, experiente etc.; care urmaresc...

Ord. dupa

Memorialul durerii: "Un episcop martir - Anton Durcovici". Episod din ...

Corneliu (Cornel) Coposu (nascut la 20 mai 1914, loc. Bobota, jud....

Pe numele sau de mirean Nicolae Aurelian Steinhardt (1912-1989), Parin...

ANAMNEZA  (gr. ἀνάμνησις,  fr. anamnèse, „a-si aminti/...

Iconodul (gr. εἰκών + δοῦλος, „cel care cinsteste icoan...

Antichitatea si Evul Mediu Frumusetea divina - Nu exista o teologie...

Icoana (gr. είκών, lat. imago, „chip, reprezentare”) - termen...

Pietismul (lat. pietas, fr. piétisme, “pietate/evlavie”), termen...

EXPERIERE / EXPERIENTA (lat. experientia, fr. expérience, „experien...

Atottiitor/Pantocrator – (gr. Παντοκράτωρ, lat. omnipoten...

Romania traieste, ca neam, prin vinele ei adanci de spiritualitate mil...

Afiseaza
comentarii

Pietismul (lat. pietas, fr. piétisme, “pietate/evlavie”), termenul apare in anii 1690 si era folosit la inceput in sens dispretuitor la adresa miscarii de „renastere a pietatii personale”, miscare ce a caracterizat Biserica Luterana si care a aparut in Frankfurt, in anul 1670, la initiativa lui Philipp Jakob Spener (1635-1705).

La fel ca Iluminismul, Pietismul a dat nastere multor studii istorice cu opinii dintre cele mai diferite, care au variat de la negarea existentei acestui curent, pana la diverse variante nationale, geografice si cronologice sau chiar pana la perspective care identifica Pietismul cu istoria protestantismului modern. Aceste opinii divergente au dus la identificarea mai multor categorii ale Pietismului, fie el reformat, clasic, entuziast sau radical. Tabloul devine mai complicat cand sfera Pietismului este extinsa si la alte religii precum Iudaismul, unde Hasidismul apare, cel putin la suprafata, ca fiind un curent similar. Chiar si in interiorul Crestinismului s-au nascut in aceeasi perioada miscari asemanatoare, de pilda Jansenismul francez sau Quietismul spaniol.

Termenul „pietist”, creat in decursul secolului al XVII-lea, era folosit la inceput ca un cuvant peiorativ care descria persoanele care afisau un comportament excesiv de spiritual si evlavios. Mare parte dintre aceste persoane erau urmasi ai reformatorului german Philipp Jakob Spener (1635-1705) care organiza intruniri pentru studiul Bibliei – asa numitele collegia pietatis (adunari ale pietatii) – in completarea serviciilor religioase obisnuite. Asa se explica de ce in locul termenului „Pietism” se foloseste adesea si cel de „Spenerianism” (in engleza, „Spenerian”). In anul 1689, Joachim Feller (1628-1691), profesor de poezie la Universitatea din Leipzig, a folosit termenul cu sens pozitiv, intr-o poezie funerara in care descria interesul unei persoane decedate pentru studiul Bibliei, pentru viata sa sfanta si pentru evlavia sa sincera.

Istorie

Majoritatea studiilor istorice referitoare la Pietism il considera pe Spener, pastor si cap al comunitatii din Frankfurt, drept fondatorul miscarii. Spener sustinea ca Bisericile Luterane de stat nu au reusit sa realizeze Reformarea Bisericii deoarece s-au impotmolit in certuri teologice. In lucrarea sa Pia Desideria (Dorinte pioase, scrisa in 1675), Spener propunea sase masuri pentru renasterea bisericilor germane. Printre acestea, organizarea unor mici case de rugaciune (ecclesiola) pentru meditatie si studiul Bibliei, sustinerea ideii ca toti credinciosii au vocatie de preoti, accentuarea unui crestinism mai degraba practic, decat teologic si intelectual, abandonarea conflictelor cu alte biserici pe teme religioase, reorganizarea educatiei superioare a viitorilor preoti si cresterea importantei predicilor.

Cel mai important urmas al lui Spener a fost August Hermann Francke (1663-1727), care in 1691 a fost numit profesor de limba greaca si limbi orientale la nou-infiintata Universitate din Halle. Sub coordonarea lui Francke, Universitatea din Halle a devenit in scurt timp un important centru pentru studii dedicate Pietismului. Desi la inceput Pietismul a intampinat o rezistenta semnificativa, in special din partea „ortodoxiei” luterane, conducatori, precum Frederick I al Prusiei, au imbratisat noua viziune. In Prusia, unde nobilimea era strans legata de Biserica Luterana, sprijinul acordat de catre monarhie a ajutat Pietismul sa faca fata aversiunii din statele provinciale. In alte cazuri, insa, adeptii Pietismului au fost mai putin norocosi, fiind nevoiti sa se mute in zone unde beneficiau de protectia unui binefacator.

In Saxonia, contele Nicolaus Ludwig von Zinzendorf (1700-1760), puternic influentat de Pietism, a asigurat in anul 1722 refugiul in statul sau a unui grup de moravieni (locuitori ai Moraviei, regiune din centrul Europei, aflata in Estul Republicii Cehe). Aici, moravienii au alcatuit comunitatea Herrenhut („Domnul vegheaza asupra noastra”). Sub conducerea lui Zinzendorf, comunitatea s-a extins rapid in Europa si America de Nord, inspirandu-l si pe John Wesley (1703-1791), fondatorul Metodismului (vezi John Wesley, The Journal of John Wesley, Christopher Idle (ed.), Lion, Tring, 1986)

De-a lungul secolelor al XIX-lea si al XX-lea s-au nascut o serie de miscari diferite, toate, intr-o masura mai mare sau mai mica, cu radacinile in Pietism. Unele dintre ele s-au intersectat chiar cu linia confesionala a Catolicismului. Printre acestea se numara Evanghelizarea din Anglia, curentul „Desteptarea” (Réveil) din Franta si Elvetia si “Trezirea” (Awakenings) in Germania si SUA. In mod paradoxal, aceste curente „neo-pietiste” sunt urmase ale Iluminismului. Spre deosebire de predecesorii din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, aceste noi forme de Pietism au afisat un optimism fara precedent si o dorinta puternica de a intemeia societati si organizatii, spre exemplu alcatuite din grupuri de tineri.

Semnificatia Pietismului

Diversificarea Pietismului este emblematica si pentru sursele intelectuale la care au apelat, pe care le-au asimilat si pe care le-au dezvoltat. Multe concepte si caracteristici precum „vocatia de preoti a tuturor credinciosilor”, alcatuirea de case de rugaciuni sau misticismul provin din invataturile lui Martin Luther (1483-1546), Jean Calvin (1509-1563) si Jakob Böhme (1575–1624). Insa in centrul Pietismului a stat ideea de renastere spirituala. Desi aceasta a presupus un grad crescut de individualism, conceptul de comunitate (communitas) ramane fundamental. Credinta in procesul de sfintire (care presupune un puternic accent pus pe construirea interioara, cu scopul de a crea in final o comunitate a „copiilor Domnului”) completata cu idei despre a doua venire a lui Iisus Hristos, extrase din Biblie, a legitimat efortul misionar si caritabil, pe considerentul ca toate aceste actiuni ar grabi a doua venire a lui Iisus Hristos.

Cea mai mare contributie a Pietismului a fost, cu certitudine, in teologia protestanta. Pietismul a dus la crearea unei adevarate colectii de literatura si cantece, contributia cea mai usoara de observat fiind in sfera cantecelor „spirituale” care au servit drept compensatie pentru stricta aversiune a Pietismului fata de vechile forme de distractie, dansul si teatrul. Probabil cel mai cunoscut demers in aceasta sfera este „Cartea de imne” (Geistreiche Gesangbuch, 1704) a lui Johann Anastasius Freylinghausen (1670-1739), prima editie avand 683 de imne si 183 de melodii. Este posibil ca acestea sa fi servit ca sursa de inspiratie pentru compozitorul Johann Sebastian Bach (1685-1750).

Un punct major de dezbatere stiintifica ramane complexa relatie dintre Pietism si Iluminism. Ambele „miscari” pot fi considerate „frati de arme”, cel putin in ceea ce priveste inceputul lor, daca se are in vedere pozitia impotriva protestantismului „ortodox” si a doctrinei sale. De asemenea, in ambele cazuri s-a pus accent pe caritate, compasiune si initiative pedagogice. Contributiile Pietismului in educatie, de exemplu Pädagogium-ul lui Francke din Halle (1696) sunt la fel de importante precum cele ale Iluminismului, daca avem in vedere Philanthropinum, institutie fundata in Dessau (Saxonia) in 1774 de catre Johann Bernhard Basedow (1723–1790). Tototdata, figuri ale Iluminismului, precum Samuel von Pufendorf (1632-1694) si Christian Thomasius (1655-1728) au imbratisat aplecarea Pietismului asupra mirenilor si a muncii de caritate.

Insa viziunea Iluminismului si a Pietismului asupra religiei difera. In timp ce rationalismul promovat de Iluminism a urmarit demistificarea religiei, Pietismul a pus accentul pe spiritualitatea interioara a „religiei inimii” si a situat Scriptura in centru. Analiza istorica a Bibliei, prin care sustinatorii Iluminismului au formulat critici, a slabit complet autoritatea Scripturii, in timp ce pentru pietisti, Biblia a fost principala sursa de ghidare si cunoastere. Simbolic pentru acest antagonism este conflictul dintre filozoful german iluminist Christian von Wolff (1679-1754) si factiuni din cadrul Facultatii de Teologie a Universitatii Halle, sub conducerea lui Joachim Lange (1670–1744) si Johann Franz Buddeus (1667–1729). Acestia din urma l-au atacat pe Wolff, reprosandu-i ca rationalismul sau ar putea conduce inevitabil spre ateism sau spinozism. In mod surprinzator, multi adepti ai spinozismului si ganditori radicali, precum Gottfried Arnold (1666–1714) si Johann Christian Edelmann (1698–1767), au fost la inceput adepti ai Pietismului, asadar ai unui curent care inca era legat de ideile originale ale Reformei (idei precum vocatia de preoti a tuturor credinciosilor si libertatea constiintei).

Cazul lui Gottfried Arnold merita amintit in mod deosebit. Lucrarea sa, intitulata “O istorie nepartinitoare a istoriei bisericii si a ereziei” (Unpartheyische Kirchen-und Ketzer-Historie, aparuta in 2 vol., 1699–1700), a fost o lucrare care a deschis calea istoriografiei ecleziale. Departe de a fi o lucrare de sustinere a ereticilor, insa puternic influentate de misticism, volumele lui Gottfried Arnold au transformat simple idei despre erezie intr-un veritabil subiect de studiu in cercurile stiintifice. Demersul lui G. Arnold a scos la iveala rolul oamenilor de rand si al femeilor in biserica si, prin descrierea relatiei Bisericii cu statul de-a lungul istoriei, autorul a expus aspecte nu tocmai favorabile cu privire la Biserica Crestina. G. Arnold reprezinta un exemplu pentru modul in care Pietismul a influentat miscarile filozofice si literare de mai tarziu. De exemplu, miscarile literare “Sturm und Drang” (furtuna si stres) au adoptat conceptia Pietismului cu privire la sensibilitate si spiritualitate, cu scopul de a contrabalansa rationalismul promovat de Iluminism. Johann Wolfgang von Goethe (1749–1832) a marturisit in lucrarea „Poezie si adevar” (Dichtung und Wahrheit, 1811–1833) ca lecturile din tineretea sa din cartile lui Gottfired Arnold i-au fost de folos. Si figuri precum Johann Georg Hamann (1730–1788), Johann Gottfried von Herder (1744–1803) si Friedrich Schleiermacher (1768–1834) au fost marcati de viziunea Pietismului asupra evlaviei, iar studii mai recente sugereaza ca si Immanuel Kant (1724-1804) si Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) au fost mult mai puternic influentati de Pietism decat se credea pana acum. Multe dintre aceste personalitati au fost educate sau crescute sub influenta curentului pietist, iar acest lucru a putut fi observat in lucrarile lor de mai tarziu. Spre exemplu, radacinile moraviene ale lui Schleiermacher sunt evidente in teologia sa, care a combinat ideea pietista a experientei religioase cu ideea romantica asupra sensibilitatii, ca opus al rationalismului iluminist.

Pietismul este un fenomen foarte complex si cu mai multe fatete, fenomen care depaseste limitele confesionale ale Luteranismului. Depasind un simplu fenomen spiritual si deopotriva domeniul teologic, impactul Pietismului este posibil sa se fi resimtit atat in cultura, cat si in politica. Insa impactul si diversitatea miscarii fac dificila descrierea precisa a amploarei pe care a luat-o, cu atat mai mult cu cat se pare ca este mai comod sa se distinga intre diferite tipuri de Pietism, decat sa se adune toate cunostintele sub aceeasi „umbrela”. Studiul Pietismului capata o importanta de seama mai ales cand vine vorba de diferitele factiuni ale miscarilor separatiste si radicale care au transformat collegia pietatis in comunitati sociale independente, dar care sunt adesea analizate impreuna in cercetarile asupra curentului pietist. Participarea fara precedent a femeilor sugereaza, de asemenea, faptul ca aceste miscari au depasit granitele de gen si clasa.    Din punct de vedere ortodox, trebuie sa evidentiem cateva limite ale miscarii pietiste, care ne vor crea o imagine de ansamblu unificatoare si definitorie. In acest sens, este necesar sa observam accentuarea importanta a partii sensibile, in special a laturii sentimentale a spiritului uman, pe care acest curent o favorizeaza si o activeaza, in detrimentul unitatii persoanei. Prin urmare, o asemenea raportare sentimentala, bazata pe receptarea personal-sentimentala, aduce o perceptie denaturata a raportului om-Dumnezeu. Hiperbolizarea sentimentului personal in relatia omului cu Dumnezeu atrage dupa sine o deprimare si o deviere a sensului acestei legaturi.

Pe de alta parte, supralicitarea vietii crestine personale si departarea ei de aspectul bisericesc, intr-o perspectiva mult mai personal-individuala, precum si izolarea persoanei de constiita eclesiala, produce serioase repercursiuni ontologice asupra persoanei, repercursiuni ce converg intr-o deviatie a sensului primordial sadit de Creator persoanei umane. Suprimarea mijlocitorului dintre om si Dumnezeu (functia preotiei sacerdotale) atrage dupa sine o autonomizare si independenta a persoanei umane, care va folosi o perspectiva mult mai egoista in relatia sa personala cu Dumnezeu. In acest sens, spunem ca mijlocitorul este cel care ajuta si la mentinerea unei constiinte a necesitatii aproapelui in realizarea mantuirii proprii (pr. Rafail Noica avea sa marturiseasca: „Dumnezeu mantuieste pe pacatosi prin pacatosi!”). Prin mijlocitor, credinciosul isi intretine constiinta aproapelui si a grijii pentru acesta, precum si rolul decisiv pe care semenul il are in dobandirea propriei desavarsiri.

In alta ordine de idei, separarea omului din societate, printr-o retragere din sfera public-sociala, asa cum indeamna miscarea pietista, sustine cele mentionate anterior si ajuta la o izolare si la o pierdere a dimensiunii alteritatii. Astfel se sustine si mai mult individualizarea persoanei. Evitarea societatii si a vietii comunitare contine si o perspectiva mult mai profunda, prin considerarea acestor realitati ca fiind rele si pacatoase in sine. Cu alte cuvinte, se ajunge la o ontologie pacatoasa a nivelului social al lumii, ceea ce atrage dupa sine, numeroase consecinte pe toate planurile.

De asemenea, accentuare practicii religioase in detrimentul doctrinei duce la o relativizare periculoasa a invataturii si, in ultima instanta, a adevarului pe care aceasta invatatura il propovaduieste si il ofera spre a fi trait. In acest caz, trairea religioasa, devenita cheia actului religios, are la baza un adevar distorsionat. Astfel, din punct de vedere ortodox, subliniem ca atat invatatura de credinta, cat si aplicarea acesteia (cultul religios) reprezinta entitati la fel de importante in cadrul Traditiei Rasaritene.

In final, amintim si de alte exagerari ale pietismului, printre care enumeram: folosirea intr-un mod exclusivist si riguros a Bibliei ca singura cale de revelare a lui Dumnezeu, necesitatea savarsirii de acte binefacere in mod mecanic si fara a avea o finalitate de ajutor crestin (uneori chiar incalcand alte invataturi de credinta), rigorism moral si de comportament (duse la extrem, intr-o pedepsire chiar a trupului).

(Paul Daniel Catoi)


Bibliografie

1. Surse primare

Erb, Peter C., Pietists: Selected Writings, Paulist Press, New York, 1983; Francke, August Hermann. Streitschriften. Edited by Erhard Peschke, de Gruyter, Berlin, 1981; Idem, Werke in Auswahl, Edited by Erhard Peschke, Luther-Verlag, Berlin, 1969; Spener, Philipp Jakob, Pia Desideria, Traducere si introduere de Theodore G. Tappert, Fortress Press, Philadelphia, 1964; Die Werke Philipp Jakob Speners: Studienausgabe, Edited by Kurt Aland, Brunnen, Giessen, Germany, 1996; Zinzendorf, Nicolaus Ludwig Graf von. Nine Public Lectures on Important Subjects in Religion, Preached in Fetter Lane Chapel in London in the Year 1746. Editie si traducere de George W. Forell, University of Iowa Press, Iowa City, 1973; Idem, Kleines Brüdergesangbuch: Hirten-Lieder von Bethlehem, Olms Verag, Hildesheim, Germany, and New York, 1978; Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. II, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 2003.

2. Surse secundare

Beyreuther, Erich, Geschichte des Pietismus, Steinkopf, Stuttgart, Germany, 1978; Blaufuß, Dietrich, et al.,  Gottfried Arnold (1666–1714): Mit einer Bibliographie der Arnold-Literatur ab 1714, Harrassowitz , Wiesbaden, Germany, 1995; Brecht, Martin, Ulrich Gäbler, and Hartmut Lehmann, Geschichte des Pietismus, Vol. 1, Der Pietismus vom siebzehnten bis zum frühen achtzehnten Jahrhundert, editat de Martin Brecht. Vol. 2, Der Pietismus im achzehnten Jahrhundert, editat de Martin Brecht. Vol. 3, Der Pietismus im neunzehnten und zwanzigsten Jahrhundert, editat de Ulrich Gäbler. Vol. 4, Glaubenswelt und Lebenswelten des Pietismus, editat de  Hartmut Lehmann. Göttingen, Vandenhoeck & Ruprecht, Germany, 2000–2004; Fulbrook, Mary, Piety and Politics: Religion and the Rise of Absolutism in England, Württemberg, and Prussia, Cambridge University Press, Cambridge, U.K., and New York, 1983; Gawthrop, Richard L., Pietism and the Making of Eighteenth-Century Prussia, Cambridge University Press, Cambridge, U.K., and New York, 1993; Gierl, Martin, Pietismus und Aufklärung: Theologische Polemik und die Kommunikationsreform der Wissenschaft am Ende des 17. Jahrhunderts, Vandenhoeck and Ruprecht, Göttingen, Germany, 1997; Hinrichs, Carl, Preußentum und Pietismus: Der Pietismus in Brandenburg-Preußen als religiös-soziale Reformbewegung, Vandenhoeck and Ruprecht , Göttingen, Germany, 1971; Hoffmann, Barbara,  Radikalpietismus um 1700: Der Streit um das Recht auf eine neue Gesellschaft, Campus Verlag, Frankfurt, Germany, and New York, 1996; Lehmann, Harmut, Hans-Jürgen Schrader, and Heinz Schilling,  Jansenismus, Quietismus, Pietismus, Vandenhoeck and Ruprecht, Göttingen, Germany, 2002; Miersemann, Wolfgang, and Gudrun Busch, Pietismus und Liedkultur, Verlag der Franckeschen Stiftungen Halle im Max Niemeyer Verlag, Tübingen, Germany, 2002; Ritschl, Albrecht Benjamin. Geschichte des Pietismus in der lutherischen Kirche des 17. und 18. Jahrhunderts,  3 volume, Marcus, Bonn, Germany, 1880–1886 (reeditat la de Gruyter, Berlin, 1966);  Schicketanz, Peter,  Der Pietismus von 1675 bis 1800, Evangelische Verlagsanstalt, Leipzig, Germany, 2001; Stoeffler, F. Ernest, German Pietism during the Eighteenth Century, Brill,  Leiden, 1973; Idem, The Rise of Evangelical Pietism, Brill, Leiden, 1965; Temme, Willi,  Krise der Leiblichkeit: Die Sozietät der Mutter Eva (Buttlarsche Rotte) und der radikale Pietismus um 1700, Vandenhoeck and Ruprecht, Göttingen, Germany, 1998; Wallmann, Johannes, Philipp Jakob Spener und die Anfänge des Pietismus, J. C. B. Mohr, Tübingen, Germany, 1986; Wallmann, Johannes, and Udo Sträter,  Halle und Osteuropa: Zur europäischen Ausstrahlung des halleschen Pietismus, Verlag der Franckeschen Stiftungen Halle im Max Niemeyer Verlag Halle, Germany, 1998.

Data actualizarii: 30/11/2016