Aprofundari si cercetari teologice de nivel academic.

Ord. dupa

1. Nevoia de dialog teologic serios Dialogul teologic in Grecia nu ...

Creatia lumii duhurilor are nu numai o indefinita inalti­me luminoasa...

Potrivit credintei crestine, lumea a fost creata de Dum­nezeu ca un d...

Daca la sfarsit s-ar pune umanitatii intrebarea: In cazul in care totu...

Sa coboram din Taborul abstractiei sublime, la poalele muntelui, in lu...

In vremea noastra s-au implinit intocmai cuvintele Mantuitorului: „N...

Afiseaza
comentarii

Potrivit credintei crestine, lumea a fost creata de Dum­nezeu ca un dar pentru oameni. Viata este un dar al lui Dumnezeu. Tot ce mananca si bea omul „de pe urma muncii lui este un dar de la Dumnezeu” (Eccl. 3, 13). Inte­lepciunea, stiinta, bucuria sunt daruri ale lui Dumnezeu (Eccl. 2, 26). Chiar daca lumea ar fi data omului numai spre cunoastere, si tot ar fi un dar al lui Dumnezeu. Insa ea e data si pentru viata lui trupeasca, si pentru formarea lui spirituala in vederea vietii de veci.

In aceasta se arata dragostea lui Dumnezeu pentru om. Lumea e si din acest punct de vedere un cuvant, sau o cu­vantare coerenta a lui Dumnezeu catre om, intr-o inaintare continua. Ea isi vadeste si in aceasta sensul ei. Lucrurile sunt, cum spune teologul H. Schier, „datul Cuvantului lui Dumnezeu care lumineaza viata. Dar daca lucrurile si tot ce exista a fost adus la existenta prin Cuvant, atunci acestea sunt marturii sau semne ale Cuvantului. Ele poarta, asa zicand, Cuvantul in ele. Aduse in existenta prin Cuvantul care lumineaza viata, ele sunt in sine insesi indicatii, in­dreptari spre Cuvant si in Cuvant”[1]. „Cosmosul poate si trebuie sa fie interpretat din Cuvantul”[2].

Dar Dumnezeu ne arata noua iubirea Sa prin lumea ca dar, pentru ca sa realizeze un dialog progresiv in iubire cu noi. Insa pentru aceasta trebuie ca si noi sa intoarcem lui Dumnezeu un dar. Dar omul nu are ce sa dea lui Dumnezeu de la sine. Dumnezeu Se bucura ca omul sa renunte la unele din darurile primite, intorcandu-le. Acesta e sacrifi­ciul omului, intrucat putand considera in lacomia lui ca toate cele date lui de Dumnezeu ii sunt necesare, renunta totusi la unele din ele. Prin aceasta el arata ca recunoaste ca toate le are de la Dumnezeu ca dar si-I apartin Lui. Lumea arata in caracterul ei de dar al lui Dumnezeu ca ea nu este ultima si absoluta realitate. Ea e necesara pentru om nu numai intrucat are trebuinta sa-i fie data, ci si intru­cat are trebuinta de ea ca sa o daruiasca, la randul lui, pen­tru cresterea lui spirituala. Ea isi vadeste prin aceasta din nou caracterul ei educativ pentru om. Acesta se foloseste de ea si prin faptul ca o daruieste la randul lui. Si el n-o pierde total prin actul daruirii, ci se impodobeste prin ea si mai mult prin faptul ca o daruieste: „Mai fericit este a da decat a lua”. El se imbogateste astfel cu adevarat nu numai prin darul lui Dumnezeu catre el, ci prin dialogul complet al darului, adica prin primirea si intoarcerea darului. Para­doxul se explica prin faptul ca darul primit si intors apropie persoanele in asa masura, incat obiectul darului devine comun si devine mijlocul transparent al celei mai depline comunicari intre persoane. Si nu numai comun, ci si sporit prin viata ce si-o comunica persoanele prin iubirea mani­festata in darul ce si-l fac; persoanele se daruiesc prin aceasta ele insele, iar prin aceasta daruire sporesc duhovniceste.

Dar lucrurile date noua de Dumnezeu pot deveni darul nostru catre Dumnezeu, prin faptul ca suntem liberi in in­toarcerea lucrurilor catre Dumnezeu, noi transformam lu­crurile in daruri ale noastre prin actul libertatii noastre si prin iubirea ce-o aratam in felul acesta lui Dumnezeu. Spre aceasta noi le putem transforma si combina la nesfarsit. Dumnezeu i-a dat omului lumea nu numai ca un dar de o fertilitate continua, ci si de o mare bogatie de alternative posibile de actualizat de catre om prin libertate si munca. Aceasta actualizare ca talanti inmultiti dati de Dumnezeu este darul omului catre Dumnezeu.

Cel mai mare dar pe care cineva il poate face lui Dum­nezeu este darul vietii sale insesi. Desigur, aceasta intoar­cere a darului nu inseamna o dispretuire a darului primit, in cazul acesta, darul intors al omului catre Dumnezeu n-ar mai fi dar. Intoarcerea unui dar implica pretuirea lui chiar de catre cel ce l-a primit. In daruirea vietii noastre catre Dumnezeu vointa noastra face un sacrificiu suprem, dat fiind ca ceea ce voieste in esenta natura umana este sa se conserve. De fapt, prin faptul ca da, omul face ceva prin care el socoteste ca promoveaza flinta lui. Dialogul darului intre Dumnezeu si om este ca fiecare se daruieste celuilalt. Omul, chiar daca are viata de la Dumnezeu, o poate face dar lui Dumnezeu intrucat, desi ar putea sa o mentina pana cand i-o ia Dumnezeu, o intoarce lui Dumnezeu prin liber­tatea sa, printr-o slujire mai inalta. Desigur, aceasta nu inseamna un refuz al vietii primite de la Dumnezeu. Cel ce si-o daruieste de fapt lui Dumnezeu nu tine insa la ea in mod egoist, ci o daruieste lui Dumnezeu atunci cand e ne­cesar, sau in cazurile mai dese o pune in slujba lui Dum­nezeu. Pe de o parte, el marturiseste prin orice lucru oferit lui Dumnezeu ca e darul lui Dumnezeu, ca nu-1 are de la sine, ci de la Dumnezeu; pe de alta parte, ca nu vrea sa profite in mod egoist de darul lui Dumnezeu, tinandu-1 la sine, ci-si arata si el iubirea fata de Dumnezeu dandu-1 macar ceea ce are putinta sa-l dea, adica o parte din lu­crurile primite de la El insusi.

Pe langa aceasta, mai trebuie observat ca nimeni nu intoarce lui Dumnezeu lucrurile primite fara sa fi adaugat la ele si munca sa. Strugurii, painea, vinul, untdelemnul, date lui Dumnezeu, sunt nu numai darul lui Dumnezeu, ci si munca omeneasca imprimata in ele. Desigur, si munca o presteaza omul tot prin puterile date lui de Dumnezeu. Totusi el ar fi putut sa nu foloseasca aceste puteri pentru o munca prin care sa intoarca lucrurile primite cu pecetea sa omeneasca, adica valorificate de el. El sporeste prin aceas­ta talantii primiti, dupa cuvantul Mantuitorului. Si Dum­nezeu vrea ca omul sa oboseasca pentru a pune o pecete valorificatoare a sa pe darurile primite, prin ceea ce le face si daruri omenesti.

Floare din Tara Sfanta (Israel)

Floare din Tara Sfanta (Israel)

In esenta, prin darul lumii Dumnezeu vrea sa Se faca cunoscut omului pe Sine insusi in iubirea Sa. De aceea si omul trebuie sa se ridice peste darurile primite, la Dum­nezeu insusi, Care le-a dat. Darul ca semn al dragostei unei persoane fata de alta are in sine imprimata destinatia de a fi depasit de cel caruia i s-a dat. Intr-un fel darul e lucrul la care renunta persoana care l-a daruit, de dragul persoanei careia i-1 daruieste.

Cand cineva nu intelege aceasta, darul i se ia adeseori fara voia sa, pentru ca sa-si dea seama ca Daruitorul e mai mult decat darul. Peste lume si peste viata noastra sta astfel asezata crucea. Cand noi nu mai vedem pe Dumnezeu prin crucea de bunavoie, depasind lumea si viata noastra in iubirea de Dumnezeu, Acesta ni Se face transparent prin crucea fara voie.

In sensul acesta toate cele ce se afla la mijloc intre Dumnezeu si oameni se cer dupa cruce. Prin dezlipirea de ele, omul da de Dumnezeu, Care e infinit mai mult decat toate darurile Lui. Crucea prin care el se dezlipeste de ele si mormantul uitarii de ele, in care dispar ele, duc pe om la inviere. Si toate sunt menite sa duca pe om spre inviere, adica spre viata eterna, spune Sfantul Maxim Marturisitorul (Capete gnostice, I, 66). „Toate cele vazute se cer dupa cruce, adica dupa deprinderea de a stavili afectiunea fata de ele a celor ce sunt dusi prin simturi spre ele. Iar cele inteligibile toate au trebuinta de mormant, adica de nemis­carea totala a celor ce sunt purtati spre ele de minte”. Miscarea aceasta spre ele fiind inlaturata, „rasare Cuvantul singur existand de Sine, ca ridicat din morti, circumscriind toate cele ce au provenit din El” (Capete gnostice, I, 67). Se realizeaza adica vederea directa a Logosului cel personal mai presus de ratiunile lucrurilor, ca izvor care le circum­scrie fiind infinit mai cuprinzator decat ele, dupa cum cand realizam comuniunea cu un subiect uman, lucrurile daruite de el au fost depasite, bucurandu-ne de bogatia lui cu mult mai mare decat ele. in sensul acesta Sfantul Apostol Pavel zice: „Lumea este rastignita pentru mine, si eu pentru lume” (Gal. 6, 14). Lumea nu mai are pentru mine ceva care sa ma atraga spre ea, nici in mine nu mai e ceva care sa ma impinga spre lume. Sufletul se satisface deplin prin comu­niunea cu Dumnezeu cel personal, nu prin lucruri. Ele tre­buie sa fie numai mediul transparent al lui Dumnezeu cel personal, semne ale iubirii Lui. Cand este El insusi in fata mea, nu mai am nevoie de semne. Comuniunea cu Dum­nezeu cel personal copleseste prezenta lucrurilor. „Ce-i va folosi omului de va castiga lumea toata, iar sufletul si-l va pierde?” (Mt. 16, 26; Mc. 8, 36; Lc. 9, 25).

Intorcand lui Dumnezeu darul naturii prelucrate prin asceza muncii noastre, prin imprimarea acestei cruci in ele, le sfintim, le luam caracterul de izvor usor de placeri si ne sfintim pe noi insine.

Dar Dumnezeu ne-a dat lucrurile ca daruri nu numai pentru a ne deprinde in taria de a le depasi spre El, ci si pentru a le depasi pentru semenii nostri, daruindu-le lor. Iubirea noastra manifestata prin folosirea lucrurilor ca daruri trebuie sa se indrepte nu numai spre Dumnezeu, ci si spre semenii nostri ca sa le castigam iubirea-comuniu­nea cu ei. „In dar ati luat, in dar sa dati” (Mt. 10, 8). Propriu-zis, cand le dam altora, le dam lui Dumnezeu, Care le-a dat pentru toti (Mt. 25, 34 s.u.). Dumnezeu vrea ca talantul dat de El sa fie dat la zarafi, adica la cei ce stiu sa lucreze cu el, ca sa fie luat inapoi cu dobanda (Mt. 25, 27). Darul facut de cineva altuia i se intoarce totdeauna cu un folos sporit. Mantuitorul ne recomanda sa ne facem prieteni cu bogatia care nu e de la noi, ca si ea sa ne ajute sa intram la bogatia cea vesnica (Lc. 16, 8-9).

Bunurile lui Dumnezeu ca daruri servesc ca legatura a iubirii intre persoane; prin aceasta ele nu devin paravane despartitoare intre ele. Ele pot servi deci spre desavarsirea sau spre coruperea oamenilor. Bunurile ca daruri sunt menite sa serveasca comuniunea interpersonal si sa fie depasite pentru aceasta comuniune. Drumul spre Dumnezeu trece prin umanizarea noastra. Iar in aceasta umanizare nu se poate inainta decat in comuniunea umana. Ea consta in realizarea unei adanci comuniuni interumane. De aceea lucrurile nu ne sunt date numai pentru practicarea unui dialog singular al fiecaruia cu Dumnezeu, ci si pentru practicarea unui dialog intre ei si al lor in comun cu Dumnezeu, sau a unui dialog intre ei in constiinta ca lucrurile le sunt date de Dumnezeu pentru folosirea lor ca daruri intre ei, in numele, din porunca si din bogatia Lui, ca semne ale iubirii Lui, pentru ca aceasta iubire sa se extinda si intre noi. Limitarea lor, pusa in relief deosebit in timpul nostru, arata ca daruirea, sacrificiul, crucea si constiinta insuficientelor nu sunt numai o conditie a cresterii spirituale pentru viata de veci, ci chiar si a convietuirii oamenilor pe pamant.

(Extras din: Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. I, editia a III-a, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 2003, pp. 354-360)


[1] Zeit der Kirche, Freiburg, 1966, ed. 4, p. 285.

[2] W. Beinert, Christus und der Kosmos. Herder, 1974, pp. 47-48.

Data actualizarii: 07/12/2016