Despre obiceiul aplauzelor, istoricii cad de acord ca exista, in forme variate, dintotdeauna. In interiorul fiecarei culturi, el e subiectul unor conventii sociale.
A oscilat si, de fapt, oscileaza si acum intre tropaitul picioarelor si lovirea palmelor una de cealalta sau de o masa.
In Roma antica, aplauzele oscilau in functie de gradul de entuziasm starnit de spectacolele publice.
Daca-ti placea doar putin, iti bateai doar varful degetelor, daca-ti placea mai mult, bateai din palme, daca-ti placea de mureai, falfaiai din toga.
De altfel, pentru falfaitul din toga, imparatul Aurelian a inventat un substitut – batista (orarium), care era distribuita fiecarui membru al audientei.
In teatrul roman, la incheierea spectacolului, actorul din rolul principal striga “valete et plaudite!”; la care publicul aplauda frenetic.
Demersul asta era de foarte multe ori organizat si platit!
La fel, in Franta, existau aplaudatorii profesionali (sa nu le spunem “aplaudaci” din cauza evidentei semantici peiorative).
Aplaudatorii profesionali erau platiti de catre institutia culturala (teatru, opera…) sa aplaude, pentru a induce ideea ca spectacolul a fost primit cu entuziasm.
Obiceiul aplauzelor fusese, intr-o vreme, preluat si in bisericile crestine.
Potrivit lui Eusebius, Paul de Samosata incuraja adunarile de oameni din biserici sa-i aplaude cuvantul de intelepciune, predica de la sfarsitul slujbei, prin fluturarea unor carpe din in.
Se ajunsese pana intr-acolo, incat, in secolele 4 – 5 de crestinism, aplauzele devenisera un obicei comun.
In cele din urma, aplauzele in biserici au cazut in desuetudine, mai ales datorita atmosferei religioase care, in mod evident, se crea.
