Tindem sa luam de bune toate lucrurile pe care le intalnim in viata, fara sa ne gandim ca a fost un moment in care ele nu existau. De pilda. Cum arata lumea fara orchestre simfonice? Cand au inceput sa se adune mai multe instrumente la un loc si cand a luat fiinta termenul “simfonie”?
Daca etimologia termenului va e, probabil, cunoscuta (sim – impreuna + phonos – sunet), aflati ca punerea impreuna a mai multor instrumente in combinatii diferite dateaza din Egiptul Antic. Aceste grupuri erau compuse din cativa muzicieni care se adunau ca sa evidentieze un eveniment important al comunitatii (festivaluri, zile de sarbatoare, inmormantari). In perioada dominatiei romane muzicienii au fost persecutati, drept pentru care ansamblurile instrumentale disparusera.
Abia dupa secolul al XI-lea au inceput sa se diferentieze familii de instrumente in functie de tonuri si octave. Muzicienii erau servitori la casele nobililor si asigurau entertainmentul de fiecare seara si mai ales pe cel de la diferite ocazii. In secolul al XV-lea incepe sa fie folosit termenul “consort” sau “in concert” pentru a defini un grup de muzicieni care canta impreuna.
In perioada tanara a Renasterii compozitorii nu scriau pentru anumite instrumente iar partiturile erau interpretate cu orice era la indemana.
La sfarsitul secolului al XVI-lea incepe sa se coaguleze destul de bine termenul de “orchestra simfonica”, pentru ca acum compozitorii incep sa compuna apasat pentru grupuri de instrumente. Plus ca un secol mai tarziu incepe sa se dezvolte si teatrul. In Italia se dezvolta opera iar Germania construieste acum Opera din Dresda, Munchen si Hamburg.
La sfarsitul sec. al XVIII-lea Lully impreuna cu Moliere dezvolta baletul, unde se alterneaza muzica instrumentala cu cea vocala. Un secol mai tarziu sunt cautati ardent orice fel de muzicieni ca sa compuna ansamblurile muzicale, fara sa se tina cont de criteriul performantei. Abia Haydn manifesta preferinte pentru calitate in detrimentul cantitatii. El ii prefera pe cei mai buni muzicieni in echipa lui.
Un bun muzician isi compune muzica si apoi merge din oras in oras sa-si arate virtuozitatea, in ceea ce mai tarziu aveam sa denumi “turneu”. Aristocratii angajau ansambluri instrumentale pentru perioade mai mari de timp, lucru care avea sa coaguleze echipele, sa le dea personalitate.
Dar pe la 1600, in Italia, Claudio Monteverdi stia exact pentru ce instrumente isi compune opera sa, “Orfeu” (1607): 15 viole, 2 viori, 4 flaute, doua mari, doua mici, doi oboi, doua cornuri din lemn, 4 trompete, 5 tromboane si 3 orgi mici.
Prin urmare, ansamblul muzical pus la punct de Monteverdi arata foarte bine cu orchetrele simfonice din ziua de azi. Instrumentele sunt organizate pe sectiuni. In secolul urmator, pe la 1700, orchestra s-a dezvoltat inca si mai mult. Era Baroca are un gust deosebit pentru instrumentele cu corzi, astfel ca sectiunea de viole, viori, violoncele si contrabasuri ocupa un loc mai vizibil, in detrimentul celorlalte tipuri de instrumente. Cand lucra cu orchestra, Bach statea pe bancuta dinaintea orgii si dadea indicatii de aici. Dirija, carevasazica, de pe bancuta.
Jean Baptiste Lully, pe la 1600, folosea un fel de bat, cu ajutorul caruia numara masurile petru orchestra. La un moment dat, s-a lovit accidental atat de rau, in picior, incat piciorul a dezvoltat cangrena iar Lully a murit.
Pe la 1800, orchestra s-a schimbat mult. Instrumentele cu corzi au devenit mai importante ca oricand. Compozitorii au inceput sa scrie pentru anumite instrumente si sa fie mai nonconformisti in abordarea orchestrei, cu scopul de a obtine sunete si vibratii noi.
Primul dirijor si-a dirijat orchestra de pe scaun, iar uneori, era folosita o bucata de hartie alba, rasucita, usor vizibila pentru toti membrii orchestrei. Asta a dus la nasterea diapazonului de azi. Carl Maria von Weber si Felix Mendelssohn au simtit nevoia sa faca o schimbare majora in relatia cu orchestra, asezandu-se in fata ei si la mijlocul scenei.
La sfarsitul anilor 1800 orchestra a ajuns la proportiile pe care le stim azi. Un tip ca Berlioz compunea pentru orchestre uriase. La randul lui, designul instrumentelor s-a schimbat in sensul ca au capatat proportii uriase. Berlioz, Wagner, Mahler sau Richard Strauss au impus o conduita in relatia cu orchestra care a devenit pattern pentru cei ce aveau sa vina.
Secolul XX a fost secolul experimentelor si al libertatii depline, iar dirijorii aveau sa devina superstaruri. Se pastreaza orchestra de la mijlocul secolului al XIX-lea dar se adauga sau se retrag instrumente, in functie de efectul dorit.
