Carlos Kleiber
Carlos Kleiber was a brilliant musician. A solitaire. He lifts the music in other spheres. The absolute top of musical interpretation. His charisma. An immense emotionality. A great gift for us! … sunt replicile care se aud din off pe genericul de inceput al filmului lui Georg Wübbolt despre viata lui Carlos Kleiber intitulat – cum altfel – Carlos Kleiber: I am lost to the world.
Acestea sunt cuvintele care definesc inaltimile lui Carlos Kleiber si, mai ales, muzica lui.
Abisurile lui insa, in mod paradoxal la fel de mari ca inaltimile lui, sunt si ele amintite in film cu (mai multa sau) mai putina gratie. La extrema pozitiva, Ioan Holender considera ca drama lui Kleiber a avut legatura cu dorinta lui de perfectiune si cu cautarea absolutului, care in arta, la fel ca in viata, este imposibil de atins si implicit generatoare de tragedii. Herbert von Karajan, cel care a incercat in repetate randuri sa il ajute si a fost refuzat de Kleiber, a concluzionat cu umor: „Kleiber dirijeaza doar cand are frigiderul gol!”. Iar la extrema negativa, sunt unii muzicieni care isi amintesc ca l-ar fi putut ucide oricand, cu placere, pe Kleiber cu un tomahawk.
Si, in mijlocul tuturor, Kleiber care se justifica spunand: „Chiar nu trebuie sa dirijez, pot oricand sa conduc un taxi!”
Minutele dinaintea inceperii fiecarui concert au fost intotdeauna o drama pentru Carlos Kleiber. Lacrimi, atacuri de panica, lamentatii despre lipsa lui de talent, erau scenele la care cei din anturajul lui asistau neputinciosi de fiecare data inainte ca acesta sa urce pe scena. Iar uneori nu mai urca deloc si isi anula concertele atunci cand publicul era deja in sala.
Multi sustin ca drama lui Carlos Kleiber are un nume: Erich Kleiber, tatal tiranic si lipsit de sentimentele de care copilul fragil si sensibil, fascinat de figura si talentul tatalui, avea atata nevoie. Tatal absent si nepasator devine modelul muzical pe care Carlos Kleiber se va stradui toata viata sa il atinga si a carui recunoastere o va cauta in zadar. Mama il abandoneaza si ea pentru ca isi urmeaza sotul la concerte in toata lumea si astfel copilul ramane singur si este crescut de o bona autoritara care il terorizeaza.
Cand i se confeseaza tatalui ca si-ar dori o cariera in muzica raspunsul este brutal si categoric: „Un Kleiber este suficient!”
Mai tarziu, cand la 20 de ani Carlos Kleiber insista sa faca muzica si sa dirijeze, tatal lui il prezinta orchestrelor spunand: „Acesta este fiul meu, Carlos, complet lipsit de talent muzical!” si insista ca fiul sa isi schimbe numele ca sa nu fie asociat cu el.
Debutul la Potsdam si-l face sub numele de Karl Keller iar tatal, intr-un gest de o cruzime fara margini, ii lasa in seara concertului de debut pe pupitrul de dirijor un trandafir insotit de o carte de vizita pe care scrie: „Succes!” si semneaza „celalalt Keller”, iar apoi pleaca inainte de inceperea concertului, refuzand sa asiste la premiera fiului sau.
Carlos Kleiber nu uita niciodata lucrurile astea iar toate succesele ulterioare si, mai ales, esecurile lui, sunt urmarite de fantoma tatalui; tatal care moare in conditii suspecte (este gasit mort, sangerand, in baia apartamentului sau din Zürich), fara sa vada momentele de „muzica pura” pe care fiul sau reuseste sa le atinga de cateva ori in cariera lui.
Cativa ani mai tarziu, mama lui incearca sa se apropie de el si, la unul din concertele lui de la Stuttgart, repeta, neinspirat, gestul de a-i lasa un trandafir pe pupitru, lucru care il socheaza complet pe Kleiber care rezista cu greu impulsului de a parasi scena. Curand dupa acest gest mama lui se sinucide, spanzurandu-se.
Cariera lui muzicala exceptionala o cunoastem astazi cu totii, de la La Traviata (cu Ileana Cotrubas si Placido Domingo) si pana la legendara interpretare la Bayreuth, 3 ani la rand, a povestii wagneriene a lui Tristan si a Isoldei. Din timpul vietii insa ne-au ramas doar amintirile celor care au lucrat cu el si cateva scrisori; Carlos Kleiber ura ziaristii si toata viata lui a acordat un singur interviu, in 1960, pentru NDR.
Carlos Kleiber este considerat astazi un mit, unii il numesc cel mai mare dirijor din toate timpurile* si multe alte superlative incearca sa defineasca aceasta personalitate muzicala hipersensibila si de un talent incontestabil.
Cea mai frumoasa caracterizare a lui apartine prietenului lui de-o viata, cel care a refuzat intotdeauna sa spuna daca Carlos Kleiber s-a sinucis, si care a spus: Nimeni nu poate atinge stelele. Insa avem nevoie de oameni care macar incearca asta si care reusesc, uneori, sa ajunga foarte aproape de ele…
LB
* vezi Clasamentul celor mai mari dirijori ai tuturor timpurilor (click pentru a deschide)
