Popoarele mici și statele lor – asemenea celor mijlocii și mari, dar cu un mai acut sentiment al urgenței și fără a avea întotdeauna ceva cu adevărat prețios de oferit în schimb (în afara unor dimensiuni materiale sau spirituale ale propriei ființe) – au căutat mereu aliați și protectori, intenții bune, sentimente favorabile sau mai puțină ostilitate. Nu de puține ori, aceste căutări și rezultatele lor – de tot felul: idealiste, retribuite, pragmatice, oportuniste, duplicitare, imprevizibile, instabile etc. – au fost o chestiune de viață și de moarte, de subzistență subalternă ori înstrăinare, de resurecție ori măcar provizorat viabil pînă în momentul fast al unui nou început.
Captatio benevolentiae ca strategie etno-națională
În epoca modernă și contemporană, de la apariția ideii naționale și pînă astăzi, cînd disoluția acestui principiu de coeziune cu vocație politică (unul construit, de bună seamă, dar fierbinte ca orice crez) se accelerează (în ciuda unor mișcări marginale de sens contrar), competițiile și conflictele dintre state au avut în permanență o dimensiune simbolică decisivă. Pe lîngă teritoriu, resurse naturale, populație și suveranitatea asupra lor, autoritatea asupra bunurilor simbolice (limbă, cultură, identitate colectivă, istorie și narațiunile canonice despre ele) reprezintă o miză supremă a tuturor competițiilor mimetice și negocierilor complexe care stabilesc în fiecare moment și în durata lungă poziția fiecărei națiuni în cadrul regiunii/regiunilor sale istorice. Poate că nicăieri și nicicînd nu s-au adeverit mai spectaculos aceste considerații ca în cazul pregătirii și semnării tratatelor de pace de după cele două războaie mondiale. Parisul și localitățile din jur au fost cu acele prilejuri teatrul unor discuții aprinse și al unor manevre de culise care, din toate punctele de vedere, au redesenat hărțile (militare, geopolitice, statale, mentale etc.) și au (re)scris istoria.
De la relații sporadice la lobby
Românii și România (pentru a rezuma o lungă listă de entități fluide și cu geometrie variabilă care au condus la aceste două realități moderne) nu fac excepție. Generația de la 1848 a inventat la noi ceea ce alții aveau să numească lobby(ing), pregătind în saloanele, publicațiile, asociațiile publice și societățile secrete, cancelariile și amfiteatrele occidentale (în primul rînd pariziene; nu vorbesc aici de antecedentele din Vechiul Regim și de geografia lor simbolică) revoluțiile burgheze ale anilor 1848-1849, procesul Unirii Principatelor (1856-1859) și recuperarea Basarabiei propriu-zise (1856-1878), aducerea Principelui Carol I (1866), Independența (1877-1878), crearea Regatului (1881).
Astfel, românii care-l frecventau pe Jules Michelet au trecut de la condiția de „buni discipoli“ exotici și de util material didactic pentru predarea istoriei romantice a Europei (fenomenul a fost discutat de Catherine Durandin) la statutul de exemplu de potențial istoric și civilizațional (manipulîndu-și magistrul, după ce foștii buni discipoli, polonezii, își găsiseră în Adam Mickiwiecz un magistru din neamul lor, iar maghiarii pierduseră competiția cu noi pentru locul vacant; episodul a fost reconstituit de Miskolczy Ambrus). Dar evoluția lobby-ului nostru nu s-a oprit, acesta consolidîndu-se în timp scurt la Viena (unde începuturile fuseseră realizate de Școala Ardeleană), debutînd și crescînd la Berlin, noua capitală imperială germană (1871‑1918).
În timp, două noi generații și-au făcut debutul și s-au maturizat: una, preponderent conservatoare, dar cu tot felul de excepții (mergînd pînă la social-democrație), a contribuit la Marea Unire și la edificarea României Mari; cealaltă, afirmată în perioada interbelică, radicalizată preponderent la extrema dreaptă (și aici, excepțiile sînt semnificative, mergînd pînă la comunism), atașată spiritual-ideologic-politic revoluției conservatoare și/sau Germaniei hitleriste, decimată de istoria anilor 1940-1950, s-a risipit în detenție, exil și neant; numai cîțiva supraviețuitori, ale căror biografii sînt complicate și nu rareori tot tragice pînă la urmă, au mai putut încerca să joace rolul istoric al predecesorilor. Ceea ce caracterizează aceste două generații de mediatori și promotori ai agendei românești în raport cu prima este apariția în cercurile și rețelele lor a unor prieteni occidentali de vîrste apropiate (de multe ori, colegi de studenție), care vin în România, o studiază din diverse unghiuri, ajung s-o iubească și s-o servească în fel și chip.
Geograful francez Emmanuel de Martonne, cel care a desenat și argumentat la Trianon harta României, este exemplul cel mai elocvent pentru această evoluție a românilor de la statutul de discipol la cel de coleg. Treptat, românii și România se cristalizează și ca obiect de studiu academic în marile universități ale Occidentului, după ce preocuparea apăruse treptat în cele de la Budapesta, Cernăuți și Viena. Procesul a continuat și s-a extins, mutatis mutandis, pînă azi, cînd există mai multe generații de specialiști în studii românești, de origine străină sau română, în numeroase universități din toată lumea. Societatea de Studii Românești (Society of Romanian Studies) este desigur mediul în care ei trebuie căutați prioritar, dar proiectele în care românii și România apar cel puțin pentru comparații asimetrice sau multilaterale obligatorii (nu doar în plan epistemologic, ci ca o condiție pentru finanțare) implică mult mai mulți cercetători, cu rezultate variabile.
O istorie națională din perspectivă externă
Nu avem încă o istorie sistematică a românilor și a României din această crucială perspectivă externă (dincolo de imaginea României prin călători și altele asemenea, deja relativ bine documentate și studiate), dar nu lipsesc unele contribuții și chiar fragmente promițătoare ale viitoarei sinteze. Aceea va trebui să analizeze critic, așa cum o istorie colonială a României (pe care am sugerat-o într-un eseu despre Bucovina) trebuie să reconstituie crearea exogenă, în cadrul unui proces de colonizare, a unor noțiuni ulterior autohtonizate și devenit ingrediente aparent eterne, increate, ale identității noastre, contribuția exogenă la constituirea negociată a studiilor românești și a obiectelor lor de studiu.
Educația lui Keith Hitchins
Prilejul trist al gîndurilor de mai sus este dispariția recentă a lui Keith Hitchins, figură paradigmatică a studiilor românești din ultimele șase decenii. Hitchins, născut în 1931, a fost la Harvard discipolul lui Robert Lee Wolff (1915-1980), unul dintre pionierii studiilor despre Balcani în Statele Unite, paradigmatic el însuși pentru constituirea acolo a abordării interdisciplinare (combinînd utilitarist cam toate științele sociale cu numeroase discipline umaniste), deopotrivă academică și strategică, avînd rădăcini interbelice, înfloritoare în Războiul Rece, acum criticată politic și deconstruită ideologic, declasată academic și finanțată mult mai puțin generos: area studies, studii regionale. Wolff a fost mobilizat în Al Doilea Război Mondial ca ofițer în OSS (Office of Strategic Services), serviciul militar de informații al SUA (1942-1945) și predecesorul CIA (Central Intelligence Agency, înființată în 1947). Dintre subdisciplinele care formau area studies, antropologia culturală a trecut la sfîrșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 prin cel mai complet proces de critică și autocritică, rămînînd cu stigmatul de handmaiden of colonialism.
Războiul din Vietnam adusese în atenția opiniei publice, între altele, anumite coincidențe nefericite între studiile de teren ale unor autori și harta bombardamentelor cu napalm, ceea ce amintea, pentru a da un exemplu celebru legat de noi, de ciudata scriere din 1943 a lui Ruth Benedict despre români și România (de la daci și romani, literalmente după ureche, bazată pe interviuri cu români – cam 25, potrivit lui Margaret Mead), redactată pentru Office of War Information. Studiile istorice nu au avut chiar aceeași soartă, dar istoricii occidentali, în special americani (ca și antropologii, sociologii, politologii etc.), au avut de înfruntat în țările pe care le studiau suspiciuni a căror motivație istorică era greu de negat, exacerbate și instrumentate de regimurile totalitare comuniste (la fel a fost și pe alte continente, dar aici mă rezum la blocul sovietic).
Din fericire pentru tînărul Hitchins, Wolff, mentorul său, era și un exponent al studiilor generale despre Occident (legendara Western Civ, obiect de studiu inevitabil pînă și în cele mai modeste colegii americane, adesea la un nivel rudimentar, astăzi discreditat din rațiuni similare celor evocate mai sus; nu insist, subiectul a fost relansat spectaculos în ultimele luni), avea o frumoasă cultură umanistă (cu special interes pentru romanul victorian). Iar toate acestea se petreceau la sfîrșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, la Harvard, o citadelă a înaltei culturi.
Astfel, Hitchins, deosebit de inteligent și de serios, cu o inepuizabilă curiozitate enciclopedică, a început să studieze cam tot ce se putea studia despre Balcani, extinzîndu-și treptat terenul spre Europa Centrală, Occident (Western Civ!), Caucaz, Asia Centrală, Iran etc. A învățat – din tinerețe și pînă la senectute – aproape douăzeci de limbi de pe acest vast și divers teritoriu, deslușind tipare și asemănări, procese și diferențe, influențe și confluențe, conflicte și sinergii. Cînd te uiți de atît de sus și ai, pe lîngă o rară capacitate intelectuală, un suflet mare, ajungi, ca Hitchins, la o viziune stoică și în același timp empatică (nu doar tolerantă) despre tot și toate, te interesezi și de cultura înaltă, și de cea populară, și de eroi, și de oamenii de rînd, și de războaie ori infrastructuri, și de idei, vise, fantasme ori credințe. Vrei să ajungi – și, în cazul lui, chiar ajungi –, la istoria totală (ca Lucien Febvre și generațiile succesive de la Annales) sau urmezi aproape infinita listă de domenii pe care o stabilea Arthur O. Lovejoy, acum opt-nouă decenii, pentru istoria ideilor.
Hitchins în România
Cu aceste premise, cariera lui Hitchins putea porni pe foarte multe trasee. Dar hazardul (necesitatea?) a făcut ca, în cadrul destalinizării, să devină posibile, după o serie de tratate și acorduri bilaterale semnate de Statele Unite cu URSS și sateliții săi, cercetări de teren. Guvernul american și toate agențiile sale (de la cele de spionaj, amintite mai sus, la cele noi, concepute pentru schimburi culturale și academice), diverse fundații vechi și noi, mai mult sau mai puțin private, chiar universitățile și asociațiile profesionale, urmînd toate o strategie coerentă, au stabilit astfel punțile necesare noii etape a vieții internaționale. Un alt vechi prieten american, istoricul Alexander J. Rieber (cunoscut în România de numeroase promoții de absolvenți de la Central European University), newyorkez cu origini germane, născut tot în 1931, care și-a trecut în 1959 doctoratul despre Stalin și comuniștii francezi la Columbia, a participat la primul desant american „cultural-academic-artistic“ la Moscova, alături de tot felul de tineri universitari, muzicieni de jazz, scriitori etc. selectați din toată țara.
Keith Hitchins, tot pe atunci, ar fi plecat în Iugoslavia dacă ar fi putut, dar s-a ivit o Bursă Fulbright în Republica Populară România, astfel că a putut trece de la primele sale lucrări studențești despre România la opera sa de o viață. În cadrul acesteia, românii și România, deși nu au fost singurele preocupări, aveau să ocupe de departe locul central. În anii 1970, deși Războiul Rece cunoștea o relaxare fără precedent, tot cam așa au ajuns în țara noastră (altminteri năpăstuită, cum tot repetăm, dar cu mare noroc la savanți străini), fiindcă Bulgaria se închisese brusc, Katherine Verdery și Gail Kligman, pentru a da două exemple americane semnificative. Cu diverse diferențe specifice, acestea au fost și traiectoriile româniștilor din toate domeniile veniți în România în perioada comunistă.
Un telefon din toamna lui 1960 (de la Departamentul de Stat), așteptat fără mare speranță după un altul, primit în vară, l-a informat pe Keith Hitchins că trebuia să-și facă bagajele: pleca practic imediat în România, cu o bursă Fulbright de doi ani. Acei primi doi ani de studii (primul la București, al doilea la Cluj), urmați de cursurile de vară la Sinaia (și despre acest subiect ar merita să avem o monografie serioasă) în 1963 și de încă un an academic, 1965-1966, au desăvîrșit formarea lui de românist, i-au creat o amplă rețea de contacte personale în mediul istoriografic (inclusiv în domeniul sensibil al istoriei ecleziastice), în universități, institute, biblioteci și arhive (desigur, cel puțin crispate la început, și atent monitorizate de Securitate pînă în 1989), i-au configurat agenda de cercetare pentru întreaga viață.
Hitchins avea să revină adesea în România, pînă aproape de sfîrșitul lungii și împlinitei sale vieți, astfel că el a fost „spectatorul angajat“ (cu formula lui Raymond Aron) al unui îndelungat proces de schimbare istorică și istoriografică. Prin numeroșii săi colegi, prieteni, colaboratori, discipoli și admiratori, precum și prin vastul public al numeroaselor sale lucrări savante, scrise în cea mai frumoasă și mai curgătoare proză academică, Hitchins a fost de fapt mai mult decît un spectator, oricît de angajat, mai mult decît un participant observer. În toate rolurile amintite mai sus, a fost un protagonist. În Statele Unite, în România și la Central European University, el a fost discipolul și colegul, apoi colegul și mentorul generos al mai multor generații de specialiști în studii românești comparate. Toți au avut șansa de a cunoaște un străin ideal: exigent și zîmbitor, apropiat și solidar, afectuos și lucid. Care, asemenea oricărui prieten adevărat, rămîne el însuși pentru a te îndemna să fii tu însuți.
Prietenul
Așa l-am cunoscut și eu. Dintre numeroasele noastre întîlniri, le-aș menționa pe cele din cadrul a două conferințe în care Keith Hitchins a avut un rol proeminent. Prima a fost conferința Cultura și politica identității în România modernă, pe care am organizat-o împreună cu Irina Livezeanu la Palatul Elisabeta în zilele de 22-30 mai 1998 sub auspiciile publicației create de Lovejoy, Journal of the History of Ideas. Prelegerile inaugurale au fost rostite, nu fără o semnificație simbolică, de Keith Hitchins și Alexandru Zub (Revista 22 a inclus în numărul său din 14-20 iulie 1988 un supliment legat de conferință: https://revista22.ro/storage/arhivapdf/28_1998.pdf). A doua a fost conferința Modernism and Antimodernism. Theories, Visions, Ideologies, Politics, pe care am organizat-o împreună cu Roger Griffin, Marius Turda și Sorin Alexandrescu la Sala „Tinerimea Română“, în zilele de 19-21 septembrie 2008 (v. Cuvântul, serie nouă, nr.1-2, august-septembrie 2008, precum și volumul colectiv asociat coordonat de mine, Modernism și antimodernism. Noi perspective interdisciplinare.).
Fapt relevabil, Hitchins a primit atunci o decorație regală, așa că am ajuns împreună din nou, după un deceniu, la Palatul Elisabeta, între timp redevenit reședință a Familiei Regale. În ambele conferințe, capacitatea de sinteză și luciditatea analitică ale lui Hitchins au fost concurate doar de mișcătorul său atașament față de România, uneori contrariant pentru românii crescuți la școala stigmatului colectiv. Dar Hitchins rămînea cu capul pe umeri și în cele mai calde pagini despre români și România, inspirate de idei, fapte și figuri admirabile. El nu era genul de străin care goes native, care fuzionează emoțional cu ceea ce, dincolo de toate legăturile afective, trebuie să rămînă un obiect de studiu. Nici nu se complăcea, ca atîția alții, din narcisism, vanitate, orientalism, interese de tot felul, în rolul de „străin de serviciu“, de campion al unor cauze în care nu crede (de conivență cu autohtoniștii, naționaliștii radicali, serviciile secrete). Keith Hitchins era un om liber și integru. Putea spune, parafrazînd un vechi dicton: Amica Romaniae, sed magis amica veritas.
Ceea ce mă readuce la titlul acestui modest omagiu postum. Inspirat de un model polonez care ne-a impresionat pe amîndoi (Amicus Poloniae), vechiul meu prieten Virgil Mihaiu, pe atunci director fondator al Institutului Cultural Român de la Lisabona, a inițiat în 2009 titlul onorific de Amicus Romaniae, decernat unor personalități portugheze. Nu știu ce s-a ales de această frumoasă inițiativă, care completează la un nivel mai informal ordinele, decorațiile și titlurile acordate de Președinte, Academie, Patriarhie etc. Keith Hitchins a primit multe dintre acestea. Dar, pentru oameni excepționali și luminoși ca el, de o modestie ieșită din comun, Amicus Romaniae rezumă simbolic gratitudinea noastră. (Sorin Antohi, articol publicat in Observatorul Cultural, Nr. 1039, 12.11.2020)
